Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Situată pe înălţimile unui deal calcaros, Cetatea Râşnovului îţi fură privirile de oriunde ai veni, Braşov, Predeal sau Bran. Deşi fără turnuleţe dantelate şi creneluri meşteşugite, Cetatea Râşnovului este frumoasă şi impresionantă prin povestea ei cu multe asedii cărora le-a rezistat cu vitejie.

Cetatea Râşnov este unul din cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cele mai vechi structuri păstrate până în prezent datează din secolul al XIV-lea, probabil pe locul fortificaţiei din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul secolului al XIII-lea.

Poziţie strategică

Cetatea controla prin poziţia sa strategică accesul în Transilvania dinspre Valea Râşnoavei. Dată fiind importanţa trecătorilor montane spre teritoriile sud-carpatice, drumul Branului a fost supravegheat militar şi după alungarea cavalerilor teutoni, regalitatea maghiară încredinţând fortificaţia de la Râşnov cavalerilor Ordinului Sfintei Cruci. Aceştia au fost subordonaţi fie comitelui secuilor, fie voievodului Transilvaniei.

CITEŞTE ŞI: TURISM/ România uimitoare: Parcul Naţional Retezat, o experienţă de neuitat

Până la mutarea vămii de la Rucăr la Bran şi construirea cetăţii Bran pentru protejarea vămii regale, la sfârşitul secolului al XIV-lea, cetatea Râşnov era prima fortificaţie lângă drumul Branului, după intrarea în Transilvania. În anul 1427, împăratul Sigismund de Luxemburg a vizitat cetatea Râşnov, pe care a trecut-o în administrarea comunităţii locale, căreia i-a acordat rangul de târg.

Asedii multiple

Turcii şi-au încercat norocul de a cuceri punctul strategic, în mai multe campanii, începând cu anul 1421, însă fără succes, ceea ce nu se poate spune despre Cetatea Braşovului, care fost distrusă, aceasta nefiind încă fortificată la acea dată. Se poate spune astfel că, în pofida cuceririi de către principele Gabriel Báthory în anul 1612, Cetatea Râşnovului şi-a îndeplinit scopul de a-i adăposti pe locuitorii săi şi pe animalele acestora în curtea exterioară, care le asigurau supravieţuirea în perioada lungilor asedii.

 

 

În martie 1612, Gabriel Bathory, duşman al saşilor, în încercarea de a restrânge libertăţile comunităţii transilvănene, a organizat o campanie militară in Ţara Bârsei. Cetatea Râşnov era aparată de locuitorii din Râşnov, Ghimbav, Cristian şi un detaşament de ostaşi români, care fǎcuseră parte din armata domnitorului muntean Radu Şerban.

Deşi tunurile armatei lui Bathory nu au provocat decât mici stricăciuni zidurilor cetăţii, asediul a devenit deosebit de eficient după ce o parte din trupele inamice au ocupat panta estică, blocând accesul apărătorilor cetăţii la izvorul tăinuit de unde se aprovizionau cu apă.

Ziduri şi pante abrupte

Accesul în cetatea propriu-zisă nu se face direct, ci printr-o incintǎ înconjuratǎ de un zid de piatrǎ, aflatǎ în prezent in ruină, având în extremitatea de rǎsărit un turn de plan dreptunghiular, din care se păstrează numai parterul. Dinspre celelalte trei laturi - sud, vest, nord-vest - zidurile sunt flancate de pante abrupte, cu o înălţime de aproximativ 150 de metri. Zidurile dinspre nord şi est erau apǎrate de o galerie continuǎ din două anteforturi şi şapte turnuri.

Calea de acces este cea mai veche parte a aşezământului, fiind construită numai din piatrǎ, spre deosebire de cetatea propriu-zisă, unde întalnim şi cărămidă.

 

 

Înfăţişarea cetăţii a cunoscut pânǎ în prezent numeroase modificǎri. Imaginea contemporanǎ pǎstreazǎ totuşi elemente arhitecturale care pot reconstitui istoria unei fortificaţii ce a rezistat cu succes asediilor la care a fost supusă.

Tipologia cetăţii este demonstrată de dimensiunile acesteia: aproximativ 3.500 mp ca suprafaţǎ, materialele folosite pentru ridicarea fortificaţiilor fiind piatra şi cǎrămida legate prin mortar simplu, fortificaţii încadrate de opt turnuri patrulatere şi unul poligonal.

Nimic nu e veşnic
Punctul slab al cetăţii

Călcâiul lui Ahile al acestei aşezări l-a constituit, multǎ vreme, lipsa unui izvor de alimentare cu apǎ. Când atacurile se prelungeau, iar rezervele de apǎ erau pe sfârşite, refugiaţii din cetate ieşeau noaptea pe poarta principală şi aduceau apa de la un izvor ştiut numai de ei. Pentru o apǎrare eficientă, pantele dealului cetăţii au fost defrişate, iar acolo unde ascensiunea se putea face uşor au fost săpate şanţuri în stâncă.

Numele cetăţii şi al întregii zone vine de la trandafir şi de la Rosenau, numele ţinutului de pe malul Rinului de unde proveneau saşii stabiliţi în regiune şi merită vizitată pentru că este autentică şi are o poveste adevărată, ce ascunde momente dramatice şi deosebit de emoţionante. Nu poţi să nu-ţi imaginezi clipele când se dădea alarma, apoi urma goana oamenilor simpli către zidurile cetăţii, ultimul oblon tras după cel din urmă sătean. Apoi, prima săgeată inamică, zilelele interminabile de asediu şi sacrificul celor care plecau după apă…