Această uşurătate a fiinţei. Am descoperit că nu toate emisiunile TV sunt imbecile. Nu ştiu cât de veche sau cât de nouă este emisiunea "După faptă şi răsplată", însă, eu, una, am văzut-o pentru prima oară duminică. „După faptă şi răsplată” este o emisiune prezentată de Cristi Iacob şi Sorin Tofan şi e gândită ca un exerciţiu de implicare socială. Ce facem, noi, oamenii de rând, atunci când vedem că cineva este atacat pe stradă? Câţi dintre noi au puterea de a opri ce se întâmplă lângă noi, pe câţi ne interesează? Închidem ochii, ne uităm în altă parte sau avem curajul de a opri, la nivel micro, măcar, tot jegul de care este capabilă fiinţa umană. În episodul surprins de mine, în cadrul emisiunii, un bărbat îşi agresa partenera de viaţă, în timp ce alţi oameni treceau mai departe. Dar au fost şi unii care au intervenit. Cazurile prezentate în emisiune nu sunt reale, în schimb violenţa, conjugală sau de orice tip ar fi ea, este reală. La fel cum reală este şi neimplicarea celorlalţi pentru a opri violenţele.
Nu am putut să nu îmi aduc aminte de Lagărul de exterminare al copiilor cu handicap de la Cighid, din perioada comunistă, unde copiii erau trimişi să moară. Erau o povară, rebuturile trebuiau date la o parte. Stăteau câte 25 de copii în trei paturi, fără căldură, lumină, pături, mâncare. Infirmierele angajate acolo i-au lăsat să moară, fără o mângâiere. Închidem ochii şi mergem mai departe. Omul pare o fiinţă care se obişnuieşte cu orice, poate trece peste orice şi nu mă pot abţine să nu zic că este o creatură uşuratică. Apoi, dacă putem trece peste faptul că un bărbat îşi agresează soţia pe stradă, nu putem trece oare şi peste faptul că suntem părtaşi şi paznici la moartea unor copii?
