Cu siguranţă, una dintre emisiunile care fac diferenţa în grila de programe ale canalelor TV este Next Star, la orele de seară. Este axată pe căutarea tinerilor talentaţi, poate fi catapulta unor copii care îşi caută un drum în muzică. Din acest punct de vedere este mai mult decât în ordine, dincolo de maimuţărelile prezentatorului, care ar putea lipsi, fie vorba între noi. Ediţia de joia aceasta a fost câştigată de o englezoaică de 12 ani, a cărei voce nu a putut-o contesta nimeni. Nu vreau să fac apologia emisiunii, pentru care are carenţele ei, dar, spre deosebire de ceea ce este difuzat în majoritatea timpului la TV, chiar promovează talentul şi arta.
Problema e ceea ce se întâmplă mai departe cu aceşti tineri, având în vedere că industria muzicală este axată pe obţinerea succesului sub orice formă, cât mai repede, de cele mai multe ori. Ceea ce dă bine acum sunt versurile simpliste, spre stupide, cu o muzică la fel de simplă, pe care să poţi da din coate şi din mâini. Cum rămâne cu arta care ar trebui să înnobileze, cu scopul ei final de a înfrumuseţa, nu se mai întreabă nimeni.
Marile companii producătoare de muzică promovează comercialul, în detrimentul autenticităţii. Când muzica ar trebui să fie o formă de cunoaştere a inefabilului, a ceea ce nu putem cunoaşte prin alte mijloace, a nespusului, a sinelui, noi ascultăm în maxi taxi sau la radio sau la tv: „O să rupem, o să rupem, o să rupem boxele/ Felu-n care o facem noi, n-o face nimeni/ O să rupem, o să rupem, o să rupem normele/ Dă-le decibeli în plus, că sună bine”.
Ei, bine, da, emisiunea Next Star este o reuşită, dar mi-aş dori ca aceşti copii care acum cântă de plăcere să nu ajungă să creadă vreodată că, dacă „rupem boxele”, facem şi muzică.
