Cu cine ne-am bătut? Dar să stabilim mai întâi cadrul în care s-a desfăşurat Bătălia Galaţilor din 7 – 9 ianuarie 1918. Pe 26 noiembrie, anul anterior (vom utiliza numai calendarul de atunci folosit în România, cu 12 zile anterior celui actual – „pe stil vechi”), la Focşani se semnase Armistiţiul.
Chiar dacă Rusia avea să se retragă oficial din război abia în 1918 (pe 3 martie, semnând Tratatul de la Brest-Litovsk), la începutul sângeroasei „Revoluţii din Octombrie” dezertările masive (dezertări existau pe front şi printre francezi ori germani) şi părăsirea frontului în bande organizate ce luau calea Rusiei, devastând locurile prin care treceau la noi, ne-a lăsat singuri pe cel mai lung front european. Răsculaţii au încercat şi uneori au reuşit să-şi ucidă comandanţii, şeful Armatei Ruse în România, generalul Dmitri Şcerbacev, cerând ajutor românilor. Am fost astfel nevoiţi să cerem armistiţiu Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria), ceea ce a presupus şi interdicţia ambelor părţi beligerante de a retrage semnificativ trupe de pe front. Armata germană părăseşte Brăila, dar lasă acolo, ca şi la Galaţi, observatori. În speranţa tuturor că războiul se va sfârşi, Armistiţiul aducea o rază de pace, tulburată însă de conflictul cu ruşii. Dar cine era inamicul rus, fostul aliat al nostru, al Antantei? Unii comentatori cred că era vorbă doar de un cârd de beţivani, incapabili să lupte, însă dezertorii dintr-un corp militar de elită nu uită şi-şi apere scump pielea!
Astăzi, din cauza războaielor reci între Est şi Vest, este ignorat cu totul la noi aportul militar, în primii trei ani şi jumătate ai războiului, al armatei aliate ruse. Şi unde mai pui că Germania intrase în război, în august 1914, din cauză că ţarul refuzase să renunţe la uriaşa mobilizare; nemţii socotind apoi că mai întâi trebuia să-i înfrângă pe francezi, pentru a nu deschide două fronturi… Fireşte, ţarul se gândea în primul rând să-şi ducă armatele victorioase spre Bosfor, stăpânind strâmtorile, esenţiale pentru comerţul mondial – visul tuturor ţarilor de după Petru cel Mare. Lentoarea atacurilor ruseşti, necoordonarea cu românii sau întârzierea joncţiunilor au dus la catastrofala prăbuşire de la Turtucaia. Unde ofiţeri români prefabricaţi, culcaţi pe urechea victoriei prea uşoare din Războiul Balcanic din 1913, în Bulgaria, au desăvârşit dezastrul.
Şi francezii, şi românii începeau deja să vorbească despre înţelegeri „pe sub masă” ruso-germane, de intenţia ascunsă a ruşilor de a se da salvatori ai Moldovei, pe care astfel să o anexeze, sub pretextul evacuării Casei Regale, Guvernului şi Armatei române, „la refacere”, în Rusia, unde a mers şi Tezaurul. Prin Rusia, trecând deci apoi prin Basarabia, ne soseau, (când soseau…), arme şi muniţie de la francezi, alimente şi furnituri târguite pentru noi tot de la ruşi (la sfârşitul conflagraţiei, vom fi somaţi însă să le decontăm aliaţilor francezi), unele alimente fiind cumpărate de achizitorii ţarului de la speculanţi români. Discret diplomat, generalul Henri Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze, aşteptat de premierul Ionel Brătianu ca adevăratul conducător al armatelor aliate pe locul nostru, descria concludent lucrurile: negustorii/producători români preferau preţul ruşilor şi astfel se vedeau „pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armata română (descriere asemănătoare cu a institutorului gălăţean Dimitrie Faur, în „Galaţiul nostru”, publicat în 1924, sursă pentru broşura din ´26 a ziaristului grăbit George Munteanu: „Galaţii în timpul Marelui Răsboiu”…).” Berthelot adăuga: „Voi reuşi cu siguranţă să le devin nesuferit [autorităţilor române], hotărând tăierea în masă a vitelor.” (din volumul „Generalul Henri Berthelot–Memorii şi corespondenţă (1916-1918)”, adunate de Glenn E.Torrey – Ed.Militară.)
La începutul războiului, Principele Carol, întors dintr-o vizită la Marele Cartier General Rus, îi declara ziaristului Octavian Goga de la ziarul militar „România”, din Iaşi, că ruşii erau „un infinit bine organizat” – cu ei vom câştiga războiul.
Cu aproape un an înainte de Bătălia Galaţilor, comandantul Corpului 5 Siberian, generalul Leonid-Otto Otovici Sirelius era primit cu fast la Prefectură; îi aflam numele din cotidianul „Înainte Galaţii-Noi”. Pe un site dedicat istoriei armatei imperiale. La comandă din octombrie 1915, avea să fie înlocuit însă în aprilie 1917. După unele surse, s-a exilat în Finlanda, ori chiar a fost executat de bolşevici, în 1920. Merită să aflaţi cine fusese generalul plimbat prin Europa şi binecuvântat în februarie 1917 de episcopul Nifon al Dunării de Jos (prelatul care scăpa, patru ani mai târziu, din atentatul cu bombă din Senat), de oficiali locali, ofiţeri români şi francezi, după cum scria cotidianul local „Înainte Galaţii Noi”.
Ştim şi ce au consumat, la vreme, deja, de restricţii culinare: „Consommé chaud”, „Parfait au café” (deşi era iarnă) şi „liqueur”. Vreţi să ştiţi cine şi ce a toastat atunci, la Prefectură? (va urma)
