În Galaţi, expus atacului, nu erau decât două companii şi jumătate din Regimentul 21, postate pe dealul Ţiglina” - preciza istoricul Paul Păltănea în "Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918". O companie avea până la 150 de militari, deci un total de cel mult 375 de oameni. „În oraş mai era un detaşament de marină [debarcată] şi două plutoane de infanterie.” Un pluton având cam 30 de oameni cel mult, ne ies chiar mai puţin de 500 de oameni. Însă ordinul primit de şeful apărării oraşului, comandor Constantin Niculescu-Rizea, nu se putea discuta!
În fond, foştii aliaţi îşi negociau trecerea. Ruşii puteau pleca nesupăraţi spre casă, doar să-şi lase aici armamentul. Era chiar ordinul adresat lor de către comandantul Armatei ţariste din România, generalul Dmitri Şcerbacev. El avea să lase de altfel românilor armamentul abandonat de dezertorii ruşi, de la tunuri, la vestitele căşti „Adrian”, albastre pentru francezi şi români, maro, pentru ruşi; românii procopsindu-se astfel cu un acoperământ maroniu…
Şcerbacev avea să rămână leal jurământului militar. În Rusia, după revoluţia din februarie 1917, a muncitorilor şi soldaţilor, în martie, ţarul abdica. Până la semnarea păcii, în 1918, deşi oficial încă în război, o Rusie ruptă între forţele „maximaliste” – „roşii”, bolşevicii – şi credincioşii regimului autoritar ţarist, care aveau să formeze apoi o rezistenţă – Armata Albă, bolşevizarea armatei ruse de pe frontul românesc era în floare. În cartea sa, Faur publica şi o imagine a unui miting bolşevic la Galaţi, cu, apreciem, vreo 2.000 de gură-cască. Promisiunile regelui (inspirate de sfătuitorul francez, de Misiunea Militară – susţine prof. univ. Jean-Noël Grandhomme, de la Institutul d'histoire contemporaine - Université „Marc Bloch” – Strasbourg II, Franţa, citând surse iraliene; vom reveni) privind acordarea a câtorva hectare de pământ (cinci, până la şapte) fiecărui voluntar, i-a făcut şi pe gălăţeni să nu „muşte” din propaganda bolşevică făcută de provocatori şi de agenţi acoperiţi care vorbeau despre… împroprietăriri şi libertăţi pe care victoria comunistă nu le-a îndeplinit niciodată. Cât pe ce să fie împuşcat generalul Şcerbacev în decembrie 1917, când doi praporgici (sublocotenenţi) ai săi pătrundeau chiar în Cartierul General de la Socola ca să-l împuşte, generalul scapă apărat de garda sa ucraineană, intervin soldaţii români (deşi, oficial în armistiţiu, iar Rusia, încă în război). Generalul rus cere ajutor Armatei române, în vreme ce bolşevicii îşi vânau comandanţii – ofiţeri şcoliţi şi, nu-i aşa, de neam nobiliar. Într-un jurnal al medicului Mihai Ştefănescu-Galaţi asupra căruia vom reveni (şi merită din plin!) se consemna incapacitatea politrucilor, gradelor inferioare care înlocuiau pe ofiţerii ucişi sau alungaţi, ca să planifice măcar retragerea unei unităţi, drumurile fiind blocate de o mare debandadă a dezertorilor. Şcerbacev ceruse protecţia Armatei şi Guvernului român, însă era riscant pentru România ca să intervină, iar regimul bolşevic va declara într-adevăr război românilor, folosindu-se de pretext; dar ultima ofensivă germană spre Est - Operaţiunea Faustschlag (adică, „Lovitură de pumn”) ne-a salvat de o nouă confruntare în 1918… Noua ameninţare a oraşului începea „în ziua de 5/18 ianuarie 1918, când trei avioane ruseşti au survolat Galaţiul, ajungând până la Bârlad.
Două Nieuport-uri [cu piloţi români] din Escadrila Nieuport IX au plecat la interceptare, dar n-au ajuns din urmă Spad-urile ruseşti (cu două rânduri de aripi)din cauza vitezei mari (200 km/oră)” – nota conf. Univ. dr. Valeriu Avram, cunoscut istoric de aviaţie, în cartea sa „Cerul în flăcări” (Ed. Militară, 2014). Pe 8 ianuarie 1918, consemnează autorul, Escadrila Framan 5 va executa două bombardamente asupra unei grupări de vreo 2.800 de ruşi strânşi compact infiltraţi, la ora 17, între podul şi Gara Barboşi. Opt bombe au dispersat inamicul, care a ripostat cu foc de mitralieră. În continuare, Jurnalul de operaţii al salvatorului oraşului nostru, Regimentului 6 Infanterie, descria :„7 Ianuarie 918/ Efectiv ofiţeri disponibili 41, nedisponibili 7. Trupă disponibili: 2 270, nedisponibili 110, cai 498, trăsuri 101 staţionează” în Slobozia Conachi, Tuluceşti, Vânători, Fântânele, Tuluceşti – unde era Statul Major, Costache Negri, Lascăr Catargiu (azi, Schela), Smârdan. Astfel se găsea Regimentul [...] când Corpul IV Siberian, care ocupa secorul din faţa Galaţilor, voiau a pleca cu orice preţ prin rândurile noastre – armaţi – în Basarabia”… (va urma)
Ruşi, omorâţi de băutură, în crama… generalului Grigorescu!
Un cititor care a ţinut să-şi păstreze anonimatul mă reclama într-un comentariu drept… „prolet-cultist” atunci când eu de fapt nu făceam decât să reproduc explicit notele generalului Henri Berthelot dintr-un volum deja citat, despre speculanţii ordinari români care vindeau la preţ militarilor ruşi, ai noştri stingându-se de foame (oare nu proletcultiştii cereau ca adevărurile să fie dosite sub covor?!). Un alt anonim curajos mă certa că nu văd sacrificiile ruşilor în acel război – mi-a făcut o bucurie, căci mă temeam de pudibonzii care ar fi zis că sunt simpatizant… bolşevic, doar pentru că am prezentat forţa periculosului inamic, fost aliat.
Pentru un amuzament amar, revin cu citate exacte referitor la cele vreo două înecări în vin despre care vorbea generalul francez care, pe 11 iulie 1917, la Iveşti, unde ajunsese alături de generalul Eremia Grigorescu Grigorescu (crama soţiei sale Elena, născută Negropontes, a supravieţuit până astăzi pe întinsul domeniu viticol iveştiean) şi maiorul Landrot, observa că ruşii (să nu generalizăm, vorbim însă de brute, precum cele întâlnite şi în 1944, chiar de părinţii mei, la Galaţi) „nu aşteaptă culesul viilor, adună strugurii verzi (brr, ce odios trebuia să i se pară unui cunoscător precum Berthelot!) pentru a face poşircă, dar nu uită nici vinul din crame şi pivniţe! În această dimineaţă, doi ruşi au fost găsiţi înecaţi în pivniţă. Să nu piardă timpul, au tras cu armele în două butoaie, apoi şi-au lipit gurile de găuri, bând până la inconştienţă, vinul a curs pe cei doi beţivani şi încă se mai revărsa peste ei când au fost descoperiţi. Discursul funebru a fost rostit de ofiţerul rus chemat pentru constatarea deceselor şi a constat în aceste vorbe memorabile: „Ce moarte frumoasă, totuşi!”
În schimb, ofiţerii ruşi erau educaţi la şcoli înalte, chiar şi în Occident. O societate înaltă educată, sofisticată, la o imensă majoritate analfabetă, bigotă şi suferindă. În Rusia se compunea, se făcea balet şi literatură, cu o mare industrie de film, conform istoricului de film Tudor Caranfil. Cineaştii ruşi turnau în primii ani de secol XX chiar şi superproducţii, ecranizări şi… desen animat. În 1916, importul de filme străine fiind blocat de război (au vrut să cumpere şi primul nostru lungmetraj – primul din istoria lumii! – „Războiuil de independenţă”), producţia proprie se tripla, rivalizând Hollywoodul, ajungând, (din sursă wikipedia) la 499 filme! Desigur, multe de propagandă războinică, precum cele franţuzeşti ori germane; fiecare pe partea sa…
Cine este prof. univ. dr. Valeriu Avram
Lucrarea Cerul în flăcări 1914–1918. Aviaţia beligeranţilor în anii Primului Război Mondial, elaborată de prof. univ. dr. Valeriu Avram cu prilejul împlinirii unui secol de la izbucnirea Primului Război Mondial, este o premieră în istoriografia românească. Autorul, cunoscut istoric de aviaţie, a reuşit să reconstituie războiul aerian dintre anii 1914 şi 1918, dus de beligeranţi pe toate fronturile, inclusiv în Orientul Apropiat sau Africa. Prin urmare, această carte are argumentele să dăinuiască peste ani, fie şi numai prin faptul că se constituie într-o sursă documentară completă pentru cercetători, precum şi pentru scriitori şi cineaşti.
Autorul este prof. univ. dr., istoric de aviație, jurnalist. A scris 49 de cărți cu tematică aeronautică și peste 500 de articole și studii în domeniu, publicate în țară și străinătate (S.U.A., Franța, Ungaria, Republica Moldova etc.). Expert al Ministerului Culturii în istoria aviației și patrimoniului aeronautic, a fost decorat pentru activitatea științifică cu ordinele „Meritul cultural” și „Virtutea aeronautică” în gradul de Cavaler şi a primit Emblema de Onoare a Statului Major General și a Forțelor Aeriene Române.
”Domnul prof. univ. dr. Valeriu Avram este cel mai important cercetător în domeniul istoriei aviației naționale”, general maior (r) av. dr. Ion Ștefan
În galerie, foto 1 - Puţin dotaţi la începurul războiului, românii improvizau inclusiv antiaeriana - fotografie datorată amabilităţii istoricului de Aviaţie Dan Antoniu; foto 2 - Şi ruşii aveau baloane de observaţie captive: urcau la 500 m., fiind uneori mitraliate din avion; unii observatori purtau "paraşuţi"; foto 3 - Un butoi enorm pentru vin, păstrat în vechea cramă de la Iveşti a familiei generalului-erou Eremia Grigorescu, cel recompensat pentru vitejia de la Mărăşeşti chiar de împărsatul Japoniei, Taishō, cu o sabie de onoare, foto 4 - Lucrarea ”Cerul în flăcări 1914–1918”:
