Bogdan Stănoiu, actor român din Franţa, „a ţinut foarte mult să vină la Galaţi”, în festivalul nostru naţional de film, dar… au apărut încurcături în program, fiind înlocuit de regizorul Cărmăzan (FOTO). „Aşa că eu sunt acum Bogdan Stănoiu”, a explicat regizorul, cu care am stat de vorbă…
Reporter: Sunteţi profesor de Cinematografie, aţi făcut mult film înainte de 1989, dar şi mult film după – opt producţii!… Aţi simţit nevoia să schimbaţi registrul pentru că s-a schimbat, probabil, publicul? Scriitorii deja au schimbat scriitura…
Ioan Cărmăzan: Eu nu ştiu dacă după ´89 mai avem un public pentru film, pentru că totul o luase razna, iar tentaţia mea şi a tuturor cineaştilor era: de-acum înainte suntem liberi şi-o să reinventăm tot! Nu ştiu ce-am reinventat, habar n-am!
Eu am făcut „Raport despre starea naţiunii”, primul film [după Revoluţie, de fapt al doilea, în 2004] în care încercam să mă lupt cu himerele securiste din capul meu şi din capul fiecăruia care a trăit povestea aceea infernală în care în fiecare familie trebuia să fie unul care să te pârască şi aşa mai departe. La un moment dat mi-am dat seama că am epuizat subiectul, după care m-am dus uşor spre mahala, ceea ce nu era pe sufletul meu.
Apoi am oscilat şi am făcut nişte filme la comandă, în sensul că producătorul a câştigat concursul şi a venit la mine şi a zis: „Poţi să faci filmul acesta, ca regizor?” Am luat, am citit. Unul dintre filme, de exemplu, am spus că-l fac dacă rescriu eu scenariul. Şi l-am rescris. După 1989 nu-mi dau seama ce s-a întâmplat…
Reporter: Mă gândesc şi la o altă respiraţie: între generaţiile, să zicem, Bondarciuc, Wajda, Tarkovski, De Sica, Fellini şi, să zicem, generaţia Tarantino sunt alte moduri de exprimare…
Ioan Cărmăzan: Sunt foarte mulţi oameni acum care îl contestă pe Tarkovski. Sunt foarte mulţi oameni care îl înjură, nu-l mai suportă. E o poveste foarte complicată şi cu Tarkovski: toată generaţia mea a crescut sub pălăria lui, la poala lui. Mie mi s-a schimbat destinul în momentul în care am văzut „Andrei Rubliov”…
Şi în momentul în care am văzut „Copilăria lui Ivan”, dar când am văzut „Rubliov” mi s-a schimbat percepţia asupra lumii, am luat-o pe un alt drum! Dar, în acelaşi timp, „profesorul” meu a fost Andrzej Wajda: eu am văzut toate filmele lui Wajda în masa de montaj.
Reporter: Şi cum aţi avut ocazia asta?
Ioan Cărmăzan: Păi, erau doi proiecţionişti la noi: nea Ioniţă şi nea Picaj; i se spunea aşa pentru că, atunci când bea, cădea în cap. Şi atunci eu cumpăram o votcă şi ceream filmul. Şi ceream cheia de la masa de montaj. Şi împreună cu Sandu Dabija, care este regizor de teatru, ne băgam în masă, cu scenariul lângă noi – care se publica în caietele de documentare – şi cu filmul. Şi luam filmul şi cred că şcoala ne-am făcut-o acolo.
Eu l-am avut profesor pe Vitanidis, de la care am învăţat ceva fundamental: să iubesc filmul. Faptul că el povestea despre film şi filmul era viaţa lui, mi-a transmis mie această idee că e bine, dacă intri în profesia asta, să iubeşti cu toată fiinţa ta şi acel lucru să fie calea ta.
Şi într-adevăr, calea mea a fost filmul. Că acum scriu proză şi am publicat mai multe cărţi şi la ora asta poate unii zic că sunt mai mult scriitor decât regizor, nici nu are importanţă. Alţii spun că sunt mai bun profesor şi decât scriitor şi decât regizor, că toţi studenţii mei sunt foarte buni. Lumii îi place să zică, îi place să dea cu piatra, dar să ştiţi că niciodată nu se dă cu piatra într-un măr care n-are mere.
Foto: A. G. Secară
