* În weekend, prof. dr. Nicolae Bacalbaşa a primit, în cadru festiv, Premiul Municipiul Galaţi pentru activitatea sa literară *
Volumele care i-au adus premiul purtătorului de cuvânt al Spitalului Clinic de Urgenţă Galaţi sunt unele pe care cei mai mulţi gălăţeni pasionaţi de literatură le-au răsfoit măcar, dacă nu le-au citit şi recitit, în aşteptarea unei viitoare apariţii: „Fals tratat de navigaţie”, „Taci şi înoată…” şi „A muri pe mare”.
Reporter: În cât timp s-au «născut» aceste cărţi?
Dr. Nicolae Bacalbaşa: Într-o viaţă. Eu am scris destul de mult, dar aceste trei cărţi sunt un corpus închegat al Trilogiei Mării. Am scris şi despre medicină, pentru că există o parte luminoasă a actului medical, dar şi o parte întunecată.
Relaţia umană este întotdeauna ambiguă. De multe ori, ca doctor îmi crapă obrazul din pricina a ceea ce li întâmplă semenilor mei. Cea mai dură trăire am avut-o la Calcutta, când împreună cu un tânăr ofiţer de pe navă am cunoscut un indian.
Omul, care avea o fată de 18 ani pe care o creştea singur, ne-a invitat acasă. Mi-a spus cu o voce blândă (nici măcar pătrunsă de ură) ca o resemnare în faţă destinului: „Mama ei a murit. Greşeala doctorului”. În momentul acela, cum eram şi mai tânăr şi mai emotiv, am simţit cum se cască pământul sub mine.
R: La capătul zilei, contează mai mult un pacient salvat sau un cititor interesat, în urma lecturii cărţilor pe care le-aţi scris?
Dr. N.B.: Contează ambii. Pentru că, dacă iei bolnavul în afara contextului lui uman şi îl tratezi ca pe o piesă de metal pe care o prelucrează strungul, atunci cred că nici gestul tău nu este eficace. Pentru că medicina este un impact fiziologic, dar şi un proces sufletesc de interacţiune.
De altfel, şi modul meu de a prezenta cazurile, ca purtător de cuvânt, este o încercare de a vedea omenescul în afara faptului concret şi de multe ori lipsit de semnificaţii, dacă nu ţinem cont de sensul uluitor al cuvântului „semen”.
Pentru că „semen” este şi „asemenea” şi se înrudeşte ca etimologie cu „sămânţă”. Suntem o parte a unui întreg şi acest lucru se vădeşte prin trăire atât în literatură, cât şi în medicină.
R: Recunoaşterea oficială a meritului literar e importantă?
Dr. N.B.: Sigur că mă bucură o recunoaştere oficială a muncii mele grele, pentru că munca de scriitor nu este una uşoară. Dar cel mai mult m-a bucurat până acum şi continuă să mă bucure reacţiile oamenilor care mi-au citit cărţile.
Unora le-au plăcut, dar au fost şi alţii de-a dreptul vrăjiţi de ele. Pentru aceştia din urmă nici un efort nu este prea mare.
R: Ţineţi legătura cu oamenii alături de care aţi navigat? Mai sunteţi legat de mare?
Dr. N.B.: Sunt profund legat de mare. Am copilărit la Constanţa şi una dintre teoriile subconştientului psihologic este legarea peisajului de fondul spiritual. Pentru mine, valul mării reprezintă extrem de mult. Pe mare am întâlnit tot felul de oameni.
Vaporul, cel puţin în perioada în care am navigat eu, era o puşcărie de lux în care nu exista posibilitatea comunicării instantanee prin telefon celular. Deci nu ştiai dacă, după ce ai plecat, la tine în casă n-a murit cineva sau nu s-a întâmplat o altă nenorocire.
Comandantul avea dreptul să oprească telegramele, în cazul în care considera că riscă să destabilizeze un om aflat în izolare. Reacţiile umane erau exacerbate în acest spaţiu limitat. Puteam deci vorbi despre o experienţă penitenciară.
În acelaşi timp, am cunoscut oameni extrem de interesanţi. Cu comandantul de navă Miclea am stabilit o prietenie care a făcut ca acum doi ani, pe nava pe care o comandă, să fac, ca invitat, o călătorie în America de Sud.
A fost o experienţă care m-a îmbogăţit sufleteşte, m-a pus în situaţii-limită faţă în faţă cu mine însumi. Am aflat uneori lucruri plăcute, alteori lucruri neplăcute. Pe de altă parte, cei cu care am navigat s-au regăsit în aceste cărţi şi au găsit oceanul ca trăire sufletească.
Sunt cărţi care traduc o experienţă individuală, dar care depăşesc acest cadru îngust şi sper că reuşesc să pună pe fiecare în contact cu umanul complex care zace în noi şi din care suntem conştienţi doar de o mică parte. Suntem asemenea unui aisberg în care partea emersă este mult mai mică decât ce ascunde apa.
Poate că literatura tocmai asta ar trebui să facă: să evidenţieze partea ascunsă din om şi să ne facă să ne asumăm propria complexitate şi propriile contradicţii. În măsura în care reuşeşte acest lucru cred că o operă literară este viabilă.
