Eva băuse o cafea turcească, cu o prietenă, în legendarul restaurant „Şark Kahvesi” de pe strada Yağlıkçılar şi comabndase un taxi. Nu voia să ajungă prea devreme acasă şi să stea singură până ce venea tatăl său de la magazinul „Rubin”. Iar Jojo o avertizase că „are ceva de lucru” şi deci îi va fi „imposibil” să se întâlnească astăzi dimineaţă cu ea. Coborî pe bulevardul Istiklal, undeva lângă Biserica Sfântul Anton. Avu ghinion: nu o putea evita pe fosta sa prietenă, italianca. „Iertaţi-mă, doamna Pavone, însă trebuie să ajung la tata! Azi am mers la altă biserică…” Şi îi oferi un flyer, reclamă la câteva bijuterii de la „Rubin - Bijouterie unique” al lor. De fapt, dacă vrei să cumperi, să spunem, o pereche de cercei cu model unic, din aur de 22 de karate, îţi recomand mai bine „Mavi Köşe”. Mă rog, şi „Rubinul” este bun, dacă calificativul „scump” vă spune ceva.
Biserica Sfântul Anton - ştii, cea de pe Bulevardul Istiklal, cea mai mare biserică catolică din Istanbul, fusese sprijinul ei moral până ce Jojo o scăpase de singurătate… Apoi schimbase duhovnicul. Stătea uneori şi la predică. Dar acum era oricum sâmbătă, când predica se ţinea în poloneză, engleză şi turcă!, iar Eva se lăuda descoperise un preot nou, père Prevost, care te spovedea şi acasă la el, la orice oră decentă şi cu care avea de furcă ori de câte ori ea dorea să îi aducă, din suflet, un dar cât de mic, chiar şi o floare. „Un preot freelancer”, glumea tatăl ei, domnul Jerome Benedict, marele bijutier. Vindea modele franţuzeşti, realizate însă cu mână de lucru turcească. Magazinul vindea şi pietre preţiosase, dar puţine, ca să evite măsurile speciale de securitate. Benedict avea însă propriile „măsuri”, ieftine: lăsa un fake în vitrină şi originalul, în punga sa din piele de căprioară, îl strecura în buzunar. Acasă, ascundea punga după cărţile din raftul de sus al bibliotecii: păi, cine naiba mai citeşte astăzi?!
Benedict o enerva special pe fiica sa, susţinând că părintele Prevost nu putea fi decât un escroc, un impostor, poate nici măcar un francez ca şi ei, căci „cine îşi duce biserica acasă?” „Isus spunea că nu trebuie să ai un acoperiş de biserică pentru a fi cu Dumnezeu, îi tot replica ea. Apoi, părintele nu cere şi nici nu primeşte bani, nici măcar mici daruri!” Bijutierul riposta: „Lasă că ai să vezi tu…” De fapt, francezul era aproape ateu, pentru el nu ar fi trebuit să conteze… „Aşa cum n-am nicio încredere în turcul tău caucazian, Raşida. Ea îl alinta însă „Jojo” şi avea toată încrederea în frumosul turc!
(2)
Eva Benedict se gândea intens la iubitul său turc, la Raşida. Ea nu se întrebase niciodată dacă el nu era deranjat să fie apelat ca Jojo, un nume mai puţin graţios pentru un bărbat turc care se considera viril şi luptător. Pentru diferite cauze. Ultima îl privea numai pe el: să fure rubinul, fals, al domnului Benedict. Atunci când tânăra urcă în apartamentul tatălui său, uşa era deschisă. Îşi găsi tatăl într-o stare de letargie profundă. Înainte de a afla chiar de la bijutier ce i se întâmplase, îl descoperi pe Jojo al ei întins pe covor. Tâmpla îi era plină de sânge, ca şi o mică statuie a lui Apollo, marele zeu grec al muzicii, poeziei şi dansului.
Eva era o romantică APLICATĂ: ea ştia când să lase lacrimile pentru o acţiune concretă. „Pleacă imediat!”- ceru ea tatălui său, bijutierul. „A încercat să mă prade”, arătă domnul Benedict spre pistolul agresorului, care încă mai purta pe faţă un ciorap negru, cu găuri în dreptul ochilor. Ea îi explică tatălui cu glas domol: „El avea pistol, tu ai ripostat cu statuia. Când vor constata că pistolul era doar un fals, ar putea să apară nişte probleme. Eşti străin, eşti creştin, numai bun de oferit unui bun exemplu de justiţie eficientă în Turcia. Te rog să fugi acum, eu, ca femeie, pot să mă apăr mult mai bine. Înţelegi?”
Îşi conduse tatăl până jos, apoi urcă, pentru a şterge amprentele de pe mica statuetă din bronz, înlocuindu-le cu ale ei. Se gândi un pic, însă la modul come4rcial, căci lucrurile erau deja consumate, şi la Jojo: cine îl pusese să fie hoţ şi chiar să îl ameninţe pe iubitul ei tată cu un pistol, fie şi unul din plastic?! În treacăt, mângâie umărul bărbatului care cu o zi în urmă o apăsa în timp ce îi oferea fericirea vreme de câteva ore, în aşternuturile ei. Atunci băgă de seamă că Jojo al ei ţinea încă strâns, îmn pumnul stâng, ceva roşu. Nu, nu era sânge, ci un rubin. Ea nu avea de unde să ştie că era rubinul fals al tatălui ei, aşa că, în ciuda repulsiei de a atinge mâna, până nu demult caldă, desfăcu, cu ceva efort, degetele. Credincioasă, cinstită, bine educată, Eva considera însă că acum, dacă tot se oferise această ocazie, MERITA! Încercă să se liniştească, înainte de a suna la poliţie…
(3)
Hoţul nu ştia că bijutierul ascunsese între cărţi rubinul cel fals. Bijutierul lansase zvonul înlocuirii rubinelor. Se învârtea pe lângă cel autentic, ascunzându-l câteva clipe privirilor de afară. De fapt, nici nu-l mişca din loc pe cel autentic.
* * *
Eva se simţea vinovată. Doar ea îi spusese lui Jojo, după o partidă foarte reuşită, că tatăl ei nu-şi lăsa bijuteria cea mai preţioasă la magazin, ci o lua cu el, neglijent, acasă. Ba chiar îi spusese şi unde o ascunde: după cărţi. Rămasă singură, Eva sună la poliţie, după ce coborî să ascundă rubinul în cutia poştală securizată.
Abia a doua zi, bijutierul avea să descopere lipsa pietrei preţioase. Dar nu o putea reclama fără să recunoască faptul că încălcase şi cele mai simple reguli de securizare!
* * *
Comisarul de poliţie Elif İlkay avea obiceiul să alcătuiască o plasă de informatori împrejurul suspecţilor. Eva Benedict părea victimă, iar despre relaţia dintre ea şi mort nu află imediat. Fata pretinse că nu-l cunoştea…
Ea semnă declaraţia, i se ceru numărul de telefon - comisarul chiar verifică, cu un bip, şi îi spuse să nu părăsească Istanbulul: „poate va mai trebui lămurit câte ceva.” Ea se gândi din nou la Jojo. Ea îi spunea Jojo, iar el nu se gândise vreodată să protesteze, câtă vreme ea plătea nora de plată la restaurantele europene unde se putea bea alcool fără să te judece careva dintre bătrânii învechiţi în islam. În realitate, băiatul cu înfăţişare caucaziană, născut într-un sătuc din Antalia, se numea Raşida Yakup. Raşida însemna „Cel drept” - ceea ce, după cum se vede, nu era cazul…
* * *
Frumoasa biserică ridicată cândva de genovezi atrăgea mii de enoriaşi pe an, prea mulţi pentru sufletul ei pătat de păcatele unei iubiri prea disperate. Intră doar ca să cumpere şi să aprindă lumânări. Multe, multe lumânări Pentru reuşita ei şi a tatălui ei. Pentru rubin nu avea remuşcări: era convins că este cel autentic, deci, era convinsă, tatăl ei îl asigurase cumva. O luă la pas către casa cu două etaje în care trăia, tocmai la etajul doi, mai aproape de Cer, părintele Prevost. Nici el nu era un preot autentic, însă nu minţea: pur şi simplu avea obsesia că este cu adevărat un om al Bisericii. Când scăpase de Acolo…
(4)
Bunul părinte Prevost, total neconvenţional, deretica în timp ce o spovedea pe Eva. Acolo, la spitalul de psihiatrie, îl învăţaseră că lenea nu ajută niciodată organismului să se recompună! Împreună cu medicaţia, putea duce acum o viaţă normală. Dar uita pur şi simplu să mai ia bulinuţele roz şi atunci îi venea mereu în minte sacrificiul suprem al sfinţilor părinţi. Ar fi vrut şi el să beneficieze, dar astăzi nu te mai torturează nimeni pentru religia ta…
"Părinte, am păcătuit, dar nu ştiu încă dacă destul de grav", mărturisi ea. "Părintele" mai smulse, oftând, încă o frunză de la crăciuniţa sa preferată. Floarea putrezea însă oricum, fusese afectată deja de ciuperca Pythium spp., care avea să-i distrugă încet frunzele, chiar şi tulpina! "Păcat!" - murmură domnul Prevost. "Eram sigură că-i un păcat mare!" - izbucni ea în lacrimi. Asta peste păcatele făcute deja cu Jojo… Însă "preotul" nu se referise la ea. Ea îi povesti apoi cum minţise poliţiştii, dar dorise să-şi protejeze tatăl, şi aşa suferind, la vârsta lui, cu inima. "Păi, fata mea, acesta nu e un păcat, e numai o ilegalitate, iar ilegalităţile sunt păcate fireşti, ne ispitesc pe toţi, fie că e vorba despre un portofel găsit pe jos, fie că păcăleşti vreun creditor… Asta dacă te ajută Dumnezeu să scapi de bastardul ăla!" Ea îi mai spuse că ştie exact şi unde este mobilul crimei: un rubin. Părintele se încruntă. Asta chiar schimba lucrurile. "A ascunde ce ştii despre o probă importantă din teatrul unei crime este ceva grav, iar faptul că acum ştiu şi eu mă face şi pe părtaş! Chiar te rog să nu mi te spovedeşti şi cu locul în care se găseşte acum OBIECTUL acela!" Şi, în ciuda faptului că injecţiile îl împiedicau să-şi amintească, dar chiar aşa cum a şi fost, despre fosta sa viaţă, un fulger al memoriei îl făcu să rememoreze gratiile de la celula în care îl aruncaseră la 19 ani, pentru câteva luni parcă, pentru tăinuirea unui hoţ. Sau poate pentru sperjur; cam aşa ceva…
Abia plecă Eva Benedict din micuţa garsonieră, că Prevost se şi apucă să scrie: "Dragă domnule, am de vânzare un rubin de foarte bună calitate. Mă puteţi găsi la adresa"… Semnă "A dumneavoastră, Eva Benedict" şi scrise pe plic adresa pe care şi-o amintea: Casa Benedict, strada... Scrisoarea avea apoi să fie "pierdută" în faţa celui mai apropiat de Poliţie. Acum era treaba Poliţiei, nu a lui Dumnezeu, dacă să creadă sau nu că rubinul exista…
(5)
Tânăra Eva Benedict, o posibilă victimă ce scăpase de la moarte într-un jaf (semi) armat, putea scăpa de puşcărie chiar şi fără un avocat bun. Dacă nu apărea ceva nou, în contradicţie cu ceea ce părea să fi fost o agresiune. Dacă nu apărea… Comisarul de poliţie Elif İlkay „scuturase” crengile „copacilor” cu întâmplări încărcaţi fie cu poame, fie cu putreziciuni, fie cu toate crengile goale: oamenii lui „stoarseră” informatorii, iar poliţistul află astfel că Eva Benedict avusese relaţii, ba chiar se dăduse în spectacol cu un tânăr găinar turc, acel Raşida, strigat în timpul spasmelor ei de pe cuvertura din satin cu modele Art Deco, un instalator nepracticant, eliberat recent condiţionat, căruia tânăra fiică a unui bijutier străin, francez, destul de înstărit, îi făcuse chiar câteva scene de gelozie în public, menite să dezguste societatea turcă în partea mai conservatoare, unde, chiar dacă femeia este ţinută cu străşnicie sub dominaţia bărbatului, se respectă cu stricteţe aparenţele în public, iar regulile sociale impun respectarea unui cod care asigură confortul şi paza sexului slab. Cum domnişoara Benedict pretinsese în declaraţiile ei date la Poliţie că nu a cunoscut victima, părea clar că fusese vorba despre o ceartă „conjugală” şi că ea, în legitimă sau ilegitimă apărare, avusese noroc. Ori… viclenie. Dar el de ce venise cu pistol (jucărie) şi cagulă? Ori i le „instalase” ea, după ce-l doborâse?Astfel, scrisoarea falsificată de falsul preot, împinsă de vânt până la treptele Comisariatului de Poliţie, avu rolul unei întrebări ajutătoare de la toate acele concursuri televizate de stupizenie modernă. Comisarul îşi adună ajutoarele şi organiză un filaj în civil în jurul - acum - suspectei Benedict. El nu excludea nici complicitatea tatălui. La intrarea pe stradă îl trimise pe Neylan, în traducere "Dorinţele se împlinesc", iar în urmărirea ei porni Mikasser - similar cuvântului tradus "Celebru". În realitate, îşi făcea şi el treaba. Haskoy se va posta la intrarea principală, alături de Ahmet Gulu - care erau cei mai vechi în branşă. Câţiva trebuiau să aştepte în dubă, în uniforme şi, pentru orice eventualitate, cu veste antiglonţ, chiar dacă era vorba despre o femeie, ea fiind însă femeia găsită cu pete de sânge pe degete, lângă un cadavru încă destul de cald.
(6)
Părintele Prevost scăpase de povara vinovăţiei: nu trădase, credea el, taina spovedaniei, ticluind o scrisoare falsă de vânzare a rubinului, ca din partea Evei.
Comisarul İlkay aşteptă ca domnul Benedict, bijutierul, să-şi părăsească reşedinţa. "Ahmet!" - făcu el semn agentului Gulu, care trebuia să îl urmărească, pentru orice eventualitate. Apoi, comisarul urcă. Sună la uşa din stejar cu intarsii de sidef, desigur şi ea o piesă rară sau o imitaţie perfectă. Eva Benedict se arătă surprinsă, dar îl pofti să intre. Comisarul avea la capătul holului doi dintre băieţi, iar altul era deja în balcon, aşteptând eventualul semnal de ajutor, însă el nu se aştepta ca femeia aceasta fragilă să riposteze violent. Îşi roti privirea, căutând un loc în care ar putea fi ascuns un pistol sau măcar un cuţit, însă nu descoperi deloc aşa ceva.
"Eu sunt cumpărătorul", spuse el. Fata nu înţelese. "Am înţeles că vindeţi pietre preţioase", îi spuse el celei care, credea, scrisese scrisoarea pierdută. "Nu, tata vinde giuvaeruri, însă numai din magazin", zâmbi ea. "Şi totuşi, aţi scris într-un bilet că vindeţi". Ea dădu din umeri: "Eu nu mai scriu demult pe hârtie. Dacă am ceva de trimis, butonez pe telefonul mobil". Comisarul se supără: "Vindeţi sau nu, la mijloc este o piatră preţioasă. Pariez că acesta a fost mobilul real al crimei noastre!". Ea se apără, deşi roşeaţa din obraji demonstra că ne minte: "Nu ştiu nimic despre nicio piatră!" "Sunt aproape sigur - spuse comisarul - că numitul Raşida Yakup ŞTIE unde este piatra preţioasă furată. Vom afla şi de ce domnul Benedict nu a reclamat furtul!" "Nu s-a furat… nimic", îngăimă ea. "Ba da. Şi credem că Yakup a înghiţit piatra. Medicii legişti îl vor tăia însă şi o vor descoperi. O vor spălaaa frumos, apoi o vor expune din nou." Evei i se făcu rău. Stomacul ei părea că vrea să o facă de râs. Şi-l imagină pe Jojo eviscerat de călăii ăştia străini. "Nu. Nu, nici aşa!" - spuse ea, încăpăţânat. "Jojo nu merită chiar asta, chiar dacă a fost ingrat cu noi." Şi le arătă cu degetul: "Aţi trecut pe lângă rubin atunci când aţi trecut pe lângă cutia poştală. Poate v-a derutat faptul că nu este la rând cu celelalte cutii poştale."
Comisarul n-o arestă pe loc, fata nu mai avea importanţă. Deschiseră cu un passe-partout încuietoarea cutiei poştale şi strânse rubinul în palmă. Îl va schimba, la percheziţie, cu cel din vitrină. Fără să ştie că, de fapt, acela era rubinul fals...
(Sfârşit)
