* Culorile orbilor „ţin” vreo 30 de ani * Calculatorul lui Ruba vorbeşte italiana * Istoria nevăzătorilor, în trei nume… *
Reporter: Cum se descurcă un scriitor nevăzător într-o ţară condusă de guvernanţi orbi?
Sergiu Radu Ruba: Scriitorul prin meseria lui este un delict social. Vorba lui Giovanni Papini: orice guvern ar avea Universul, eu devin apolitic…
Reporter: Aveţi acces la tehnologie pentru nevăzători, de la avertizare la programe speciale de calculator, ca în Occident?
Sergiu Radu Ruba: Poporul român, poporul brazilian şi poporul argentinian au neplăcuta, pentru guvernanţi, apucătură de a pirata tot şi de a recupera tot.
Motiv pentru care foarte multe cărţi sunt în format electronic şi se citesc pe calculator, aşa cum fac şi eu. Deci nu pot să spun dacă de 10 sau de 13 ani literatura vocală în România se foloseşte foarte mult.
Ceea ce este curios, această voce electronică pe care o folosesc nu este în limba română, ci în limba italiană. Sunt voci făcute la Timişoara… Este o voce, „Carmen”, produsă în Polonia, este alta făcută la Praga… în Statele Unite.
Cum româna şi italiana au foarte multe reguli de citire comune, ne putem descurca.
Foarte multă vreme n-au fost bani pentru investiţii în cartea în Braille (alfabet din puncte în relief, pentru a putea fi recunoscute la pipăit, n.red.). Deci, din acest punct de vedere, deficienţele sunt majore.
Reporter: Sunt speranţe de îndreptare?
Sergiu Radu Ruba: Am primit cadou din Spania, de la colegii noştri [nevăzători] nişte tipografii performante. Am reuşit să punem mâna pe ele şi să sperăm că o să le dăm drumul.
Ei au foarte mulţi bani. Pe această filieră, când au văzut că ne ţinem de treabă, cei de acolo au vrut să ne ajute…
Biblioteca Congresului din Statele Unite a pus absolut totul şi în Braille, totul! Se vorbeşte mult de sintetizare. Din fiinţa umană, primul lucru sintetizat a fost vocea.
Au fost trei personalităţi în lumea aceasta care au marcat Istoria orbilor: Homer, Louis Braille şi Raymond Kurzweil - „Undescurte” (în anii ‘70, inventatorul vocii artificiale şi al unui sistem electronic de recunoaştere a semnelor grafice pentru orbi, n.red.).
Reporter: V-aţi dictat romanul?
Sergiu Radu Ruba: Noi, nevăzătorii, lucrăm cu un program de voce electronică la calculator şi fiecare tastă, atunci când este apăsată, îşi spune numele, fie că este vorba de litere, de alte semne.
Citeşte tot ce este pe ecran, citeşte tot ce este în memoria calculatorului, la viteza pe care o doreşte autorul. E o curiozitate, eu am scris acest text fără să-l văd: doar l-am ţinut minte şi apoi l-am auzit, la viteza dorită.
Sunt tot felul de modalităţi prin care poţi să-ţi controlezi textul. Dacă nu ar fi apărut această voce electronică, aşa un text, de dimensiunea unui roman, ar fi fost foarte greu de scris. Calculatorul permite să alegi între fişiere, între pasaje, între pagini, să corectezi textul…
În şcolile speciale din sistemul nostru naţional, dactilografia este obligatorie. Eu de exemplu bat la maşină de la 13 ani, sunt „dactilografă” de atunci şi am câştigat bani frumoşi în studenţie bătând lucrări de diplomă: făceam astfel rost de bani de vacanţă.
Reporter: Un nevăzător îşi poate dezvolta mai mult alte percepţii… Descrieţi în roman culorile. Vi le povesteşte cineva sau aveţi amintiri foarte puternice?
Sergiu Radu Ruba: Am vorbit cu colegii şi toţi spun, cei care au orbit pe la 10-12 ani, că încep să uite anumite nuanţe. Mie mi se pare că n-am prea uitat...
Textul şi dragostea de poezie pe care am avut-o de mic mi-au cerut să-mi imaginez, să apelez la amintiri. Însă în majoritatea cazurilor, după 30 de ani, după 20, memoria aceasta începe să dispară.
Reporter: Deci le scrieţi ca să nu le uitaţi…
Sergiu Radu Ruba: Nu numai eu, nu sunt singurul caz. Cred că şi scriitorii surdo-muţi fac la fel… Am glumit, însă orice fel de scriitor trebuie să-şi amintească.
Reporter: După cititul în Braille, cu cititul depindeţi de audio-books, ca şi cititorii văzători leneşi? Se găsesc pe piaţă destule CD-uri…
Sergiu Radu Ruba: Producem şi noi! Noi avem mii de titluri în acest format. Avem studio [de înregistrare] de carte audio din 1966. Deci ăştia care au apărut acum sunt mici copii…
La început se înregistra pe bandă de magnetofon, apoi pe casetă, iar acum o facem în format MP3. Pe un CD încap cam 95 de ore de lectură, dar să fie lectură pur vocală, nu cu ilustraţie muzicală.
Reporter: Deci scrierile în Braille or să dispară?
Sergiu Radu Ruba: N-or să dispară, pentru că Braille este foarte util mai ales când scrii note. Când înveţi calculatorul, e cel mai bine să notezi în Braille. Va fi mai puţin utilizat, dar este bine să-l ştii, eşti şi mai independent.
Reporter: Ce şanse au scriitorii văzători să fie „tipăriţi” în Braille?
Sergiu Radu Ruba: De acum înainte o să începem să-i tipărim, pentru că vrem să procurăm vreo 20 de tone de hârtie Braille din Slovenia.
Cea din România e mai scumpă şi de proastă calitate. Am lucrat cu hârtie românească până anul trecut, dar acum primind maşinile acestea de tipărit din Spania, ele sunt cu altă tehnică.
Şi atunci hârtia trebuia perforată pe margine, ca pe vremuri la maşinile acelea de socotit. Bulgarii, care sunt reprezentanţii în zonă, ne-au dat-o gata perforată.
Şi au fost şi fair-play: au dus-o de la Sofia la Ruse… Asociaţia lor o duce însă mai rău decât noi: le-au luat drepturile la tipărit, n-au voie să tipărească decât Biblia în Braille!
Reporter: Noi avem Biblia în Braille?
Sergiu Radu Ruba: Da, e tipărită de o fundaţie din Târgovişte. Noul Testament a fost tipărit la Cluj în ‘30-’31.
În anii ‘70, Evangheliile şi Faptele apostolilor au fost tipărite în California şi pentru România, totul plătit de părintele Justinian Marina, cât a trăit el, şi de părintele Teofil de la Sâmbăta, care s-a prăpădit anul trecut - a fost consultant în acţiunea asta…
Un Borges de România
Am stat de vorbă cu scriitorul Sergiu Radu Ruba la lansarea romanului său „Demonul confesiunii”, scos la editura Limes din Cluj.
„Radu Ruba este un nume deja impus în literele româneşti, e numele unui poet inconfundabil, al unui traducător (şi prieten al lui Michel Tournier, scriitor laureat cu mari premii, printre care şi Goncourt), al unei conştiinţe poetice şi civice”.
„Mă bucur că proza lui nu se situează în prelungirea poeziei, ci atacă frontal cotidianul într-un exemplu de obiectivitate apreciabil”, scria criticul Mircea Martin, despre autorul publicat şi în străinătate.
Ca şi Borges, lipsit de vedere de la 13 ani, Ruba reuşeşte în roman lucrul uimitor de a nu te face să bănuieşti că acela care scrie este un nevăzător. Descrie cu precizie culorile şi figurile!
Biografia sa e extaordinară: nevăzător, a fost profesor de Franceză, inspector în Ministerul Educaţiei, traducător de literatură străină, interpret, ziarist în presa scrisă şi radiofonică, lector de engleză în programe ale Consiliului Britanic, realizator de emisiuni radiofonice. Este preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România.
Nu este un pudibond: îl evocă pe Apollinaire cu licenţiosul „Cele unsprezece mii de vergi”, doar pentru că începe cu „Ce frumos oraş este Bucureştiul”!
Am descoperit în sfârşit un scriitor normal, fără fiţe şi alambicări inutile! Spune: „Cred că nu există nenorocire mai mare în literatură decât ˝noul roman˝ francez”.
Scriitorul preferă o scriitură cursivă, atractivă. Postmodernismul? „Nu ştiu ce-i aia!”, spune în glumă scriitorul.
Foto: Adrian George Secară
