Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Un conte cu boală la inimă

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Un conte cu boală la inimă

Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(13 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean

CITEȘTE AICI 1-40

41/ Un glonţ în cap

La semnul doamnei Carnabel, Svetlana cea dusă cu pluta, dar fată inimoasă, şi dădu fuguţa ca să-l aducă pe ”ghiavolul ăla”, pe Diţă. Puiul de oltean se trezi din somn cu greutate însă, deîndată ce află ce sarcină importantă i se dă iarăşi, adică să fie iarăşi epitropul domnişoarei cât o vorbi cu uun bărbat strein, fără să-şi tragă nădragii peste ismene, ţâşni pe lângă servitoare şi o zbughi spre antreu, unde doamna Carnabel tocmai primea salutul regulamentar al ofiţerului. ”Am onoarea să mă prezint, stimată doamnă: sublocotenent Topârceanu George, la dispoziţiunea dumneavoastră!” Ecaterina Carnabel impunea tot respectul, de parcă ar fi fost ditai colunelul! Doamna lăsă acum să i se sărute mâna, apoi plecă, delicat, lăsându-l pe omul cel trist în uniformă şi pe domnişoara oarbă supraveghaţi de micul, vigilentul şi drăcosul epitrop. Ne-am salutat şi noi, înainte să mă duc la domnul doctor Carnabel, cu beletul de la domnu´comandor Rizea. Mă bucurai ca să-l revăd, chiar şi aşa, prea slab. Măcar, era în viaţă! Ne întâlnisem de câteva ori pe front, înainte de marea înfrângere cu bulgarii şi se înfiripase atunci o frumoasă relaţiune între noi - de, ca la răsbel, când oameni din stări diferite pot fi egali… El chiar îmi  copiase expre neşte pagini cu amintirile lui de la măcelul din Turtucaia şi din prizonieratul bulgar. Acuma, prieten-prieten, însă io tot nu prea cetesc altceva decât gazete. Şi aistea, rar… Nu ştiu cum de s-a împrietenit atunce cu mine - el, om cu carte, eu… E dreptu, nu termină el facultatea, înse isprăvi  liceu´, la ”Sfântu Lazăr” - eu, numai cu patru clăşi… Nici io, nici el în căsnicie nu reuşirăm. George fuse funcţionar la Casa Bisericii, apoi, profesor suplinitor, dar şi chomeur, săracu´!

Uite, am chiar aici la pept, cam pătate, câteva din pagini. Poate pe tine te vor îndemna să le citeşti. Iată: ”Nu departe de acolo, un sublocotenent, după ce încercase în zadar să treacă Dunărea, s-a întors pe mal, unde, împărţindu-şi banii la soldaţi, şi-a tras un glonţ de revolver în cap."

Uite şi aice: “- Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor, strigă el, văzând că nimeni nu-l mai urmează. Şi plângea de turbare.

- Ce să-mi apăr, domnule”? Cenuşa din vatră?... Îi răspunse, rânjind, un rezervist slab, cu mustăţile pe oală.”

42/ Floare de colţ cu miros de tei…

Sublocotenentul Topârceanu nu voi să deranjeze, zise el, aşa că nu intră. Avea „veste şi un pachet”, anunţă el. Atunce, doamna Carnabel se retrăsese  cu gentileţe din antreu. Iar plodu´ acela orfan, refugiat din Oltenia, alde Diţă, veghea cu ochi aţintiţi ca nu cumva tinerii să facă şi lucruri necuviincioase, să se atingă ori să se privească, însă cine ştie la ce îi stătea mintea băiatului, se uita, nu asculta, iar cât asculta el, tot nu înţălegea! Aşe că numai eu puteam înţelege şoaptele sfiicioase ale sublocotenentului. Aruncai şi o privire prin uşa crăpată, atunci când Topârceanu îi zise don´şoarei că are să-i înmâneze acel ceva de la fratele ei şi că era mai bine ca dânsa să se aşeze mai întâi, căci...  Ea îl asigură însă că nu este nevoie. Atunce, el îi înmână, scos din tolba sa, un mundir păturit bine. Tunica militară avea urmă de glonţ! Omul îi întinse haina fetei, iară ea o primi cu mâni tremurătoare. ”E şi un carnet de la tovarăşul meu de lagăr bulgăresc”, mai murmură, cu sfială, prietenul mieu Topârceanu. Ea primi cu mâini tremurânde şi carneţelul legat în piele şi îl deschise, numai ca să-l miroasă, că, ştiam şi io, ea nu putea vedea. Mă făcui că mă uit afară în curte prin glasvand, ca să mă apropii şi eu cât de cât de ei. George nu s-o supăra dacă voi pune şi eu o ţâră geana pe ce scrie acolo, pe foaia lineată. Văzui şi o floare de tei, uscată şi presată acolo-ntre foi. Ea o mirosi şi o recunoscu, văzui io asta bine. Topârceanu nu-i citi ce scria pe foaie, poate nu se dumirise că fata era complet oarba. Ce putui io prinde totuş cu privirea, în trecere, fură doar câteva din cuvinte scrise frumos, cu creion chimic: ”Dragă surioară. De citeşti toate acestea, înseamnă că eu nu mai sunt printre voi. Fii tare, cu toţii plecăm cândva lângă neamul nostru cel adormit. Tu grijeşte rogu-te de mama noastră şi nu-i aminti despre mine, ca să nu verse lacrămi! Ţie îţi trimit acasă floarea din teiul nostru drag den curte, odor ce m-a însoţit pe mine în toată vremea răsbelului. Din când în când, o adulmecam şi îmi aminteam atunce de noi şi de pacea noastră ferice şi de curtea largă a alor noştri. Ah, eu mi-am dorit atâta şi atâta de mult să urc într-o zi sus pe piscuri de munte şi să-ţi culeg, cu oricâtă primejdie aş întâmpina, o floare de colţ, minunată ca tine, surioară, însă dacă ceteşti acestea acum înseamnă că nu voi mai urca vreodată pe culmi  în astă lume. Măcar floarea aceasta de tei din grădina noastră de acas să-ţi fie ca o floare de colţ den partea me. Să rămâi sănătoasă, dadă şi să”... Ea însă închise carneţelul.

43/ O moarte aflată târziu și un fum de "Ali Kadri"

”Domnule, ați... stat lângă el atunci când...” - îl întrebă în șoaptă Sofia pe sublocotenentul Topârceanu. ”Atunce când ce?” - vru să știe, bănuitor, plodul. Diță își cam lua, din nou, nasul la purtare, însă domnișoara chiar nu îl asculta. Nu era o discuție potrivită pentru copii, despre sânge și suferințele dintr-un lagăr bulgăresc, printre temniceri-soldați plini de cruzime, cari nu uitau afrontul făcut de soldații români în 1913, când luaseră Bulgaria ca să pacifice Balcanii, însă se opriseră în fața Sofiei, tocmai ca să nu jicnească pe țarul înfrânt... Soarta se răsbunase înse apoi pe noi, căci ne-a făcutără ca să credem că și la Turtucaia vom învinge făr´ ca măcar un foc, ca-n ´913. Iară bulgarii, cari ne bombardaseră un an întreg, cu mari tunuri Krupp, tocmai de la Garvăn, de peste Dunăre, orașul Galați, chitind comandamentul rus din palatul Comisiunii Europene, însă nemerind și Spitalul frances de la Institutul ”Notre Dame de Sion”, ucigând răniți și surori de caritate, știau prea bine să ne urască! În Bucureștiul ocupat, în care nemții ne topiseră clopotele bisericilor ca să-și făurească tunuri, niște bulgari furaseră moaștele sfântului Dimitrie cel Nou și se întervenise tocmai la generalul Mackensen ca să-l întoarne. Cum un șofer bulgar tocmai furase o mașină luxoasă din cele doauă ale generalului german, acesta ordonă urmărirea hoților, care își voiau sfântul acasă. E drept, moaștele, găsite într-un mal de râu, fusese lăsate cândva la București de către un ofițer țarist, fericit de vinul și de bucatele de la ”Capșa”... Sper că nu era contele Tolstoi!

”S-a... chinuit, știți cumva?” - mai întrebă ea. ”Nu, a... plecat repede. Chiar mi-a zâmbit puțin și a rostit așa: ”Sofia, țață!” Iară eu i-am închis ochii...”

Aşteptai ca domnu' Carnabel să śe libereze de trabă și să iasă iarăşi din al seu biurou, ca să-i înmânez beletul de la domnu´ comandor Rizea, rămăsei mai într-o parte, după ce mai întâi strânsem mâna vechiului mieu camarad de front. Ieșii afară în curte, scosei o ţigaretă din pachetul meu-tabacheră, rupând banderola de control. Mirosii cu nesaț cele 20 de țigarete de lux „Ali Kadri”, pachetate chiar la Sultana S.A., pe minunata insulă Ada Kaleh”, şi deschisei foile mele păturite, primite de la camaradul Topârceanu prin domnul Stere, cari contribuise pe lângă nemți la liberarea pretenului mieu.

Le ţinusem cu sfinţenie la pept, cu margini de-acu sdrenţuite de atâta cetit, şi cetii şi acu ceea ce scrisese Atunce pretinul mieu, în amintirile sele…

44/ Clismă pentru inamici neştiutori...

Aşteptam acum liniştit să iasă doctorul Carnabel din cabinetul său şi să-i spună doamna că are belet. Trăgeam cu urechea şi la ce se şoptea în antreu. Domnişoara Sofia îl sgâlţâi pe băiat de umăr, căci auzii cum a trosnit uşorul uşii de la stradă. „Măi Diţă puiule, ia hainele, carnetul şi ascunde-le, nu voi să le vază domnul doctor. La câte are dumnealui şi aşa pe cap, asta i-ar mai lipsi, să le poarte grijă unor haine! Ci ascunde-le tu pe undeva, chiar şi de mine ascunde-le, şi am să te cinstesc eu pe urmă, dupe ce ne părăseşte domnul: am să îţi dăruiesc anume o bucăţică de zahăr candel! Că eu nu m-am îndurat să mă ating de ea: e din vreme de pace, când zahărul se găsea pe toate drumurile, nu ca acuma…” Băieţelul mormăi ceva, n-am înţeles bine ce, dară fata îşi aminti să îi mai poruncească oarece: „Şi, ascultă bine Diţă băiatule, când ţi le-oi cere cândva, să faci bine şi să îţi aduci aminte pe unde le-ai pitit, da? Ne-am înţăles?!”

Se întunecase şi abia vedeam fără ochhlari. Îi spărsesem la Mărăşti şi alţii, de unde? Mă chinuii să citesc din jurnalul de front al pretinului meu, dupe lupta de la Turtucaia. ”O baterie apropiată trimise câteva salve de şrapnele deasupra zăvoaielor din susul Olteniţei.

Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere. Vântul mare, pornit împotriva cursului, sporea vrăjmăşia bătrânului fluviu, care, cuprins parcă de o surdă mânie, înghiţea pe fiecare clipă zeci şi zeci de oameni aruncaţi în volbură.

Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă.”

Auzii acuma li cum se bat scurt călcâile unor cisme ofiţereşti şi, prin uşa antreului, cari se deschise, Topârceanu al mieu năvăli afară, roşu ca un rac fert. Ne-am strâns în braţe în voie, păturind apoi răpide foile scrise primite demult de la el. „Ai avut zâle, bobocule!” – l-am felicitat io. „Alţii ş-au lăsat oasele prin cele lagăre!” El îmi povesti cum intervenise domnul Stere pentru el. Socialistul fusese de partea Guvernului Marghiloman, care se dăduse cu nemţii pentru ca ocupanţii ăia să nu găsească toată Muntenia ca un sat fără câni… Stere ăsta se făcuse de nevoie frate cu dracu´, că se temea că moscalii iar ne vor hrăpi din ţară. Aice-i dau dreptate. Iar el, mare scriitor, om cu carte, fusese, la tinereţe, colac peste pupăză, şi deportat în Siberia!

George îşi şterse fruntea, în sfârşit: năduşise căutând cuvintele de alinare pentru biata fată!

45/ Miros de sânge vechi

Trăgând acuma încet din țigare, mai netezii o dată foile și cetii în continuare, plângând, cele scrise de amintirile prietenului mieu George, de care io, slavă Domnului, nu avusesem parte, de acea fugă însângerată a Armatei române. Ei, şi dacă nu vă vine chiar a plânge pentru oameni, fiţi măcar dumneavoastră buni ca să plângeţi pentru soarta cailor noştri înfrânţi în lupta de la Turtucaia: ”Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă”. Încă un fum și încă o descriere: ”Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere”... Dacă mă vede careva, o să spun că nu plâng, că mi-a intrat fumu-n ochi. Cunoscusem o grămadă dintre băieții aceia cari acum nu mai erau... Un prizonier eliberat din lagăr îmi povestise despre eroismul multor ofițeri, însă și despre un general cari refuzase să își întrerupă prânzul bogat ca să trimită întăriri disperaților ce încă mai luptau. După ce a privit, impasibil, ca în retragerea spre Moldova sute de civili căzuți pe marginea drumului, călcați în picioare de alți refugiați, copii, bătrâni morți în frig, epuizare și de foame, generalul se oprise pentru a lua 800 de sticle de șampanie, ca să își țină ziua. Cică nu găsise mai multe și la cât ar fi meritat el... L-am auzit cu urechile mele pe dom´general Mitică Iliescu spunând asta, înse nu mai aveam atunce moniție la arma mea...

Intrai din nou în antre, cerând iertare pentru deranj. Mă retrăsei și io un picuţ la cald, într-un colț de salon, lângă femei, aşteptând nerăbdător lângă uşa antretului, cu ochii la uşa domnului Carnabel şi cu urechea spre antreu, ascultând fără să vreu pe domnul Topârceanu George. La plecarea lui, să mai schimbăm două vorbe măcar, după atâta amar de vreme... Domnișoara Sofia mai întinse mâna spre băiețel, ca să mai pipăie o dată carnețelul fratelui ei. Don´şoara Sofia se întoarse, dete să plângă şi închise carneţelul, zăvorându-şi pe loc lacrămile. Ea mai adulmecă iarăși, ca un ogar nemilos cu vânatul ce avea să cadă, mai mirosi o dată coperta din piele, găurită. Miros de sânge mai vechi! Lacrimi deja uscate...

Ei, dar e timpul să las și pe alții să povestească despre domnișoara Sofia, despre sublocotenentul Sergiu, despre contele rus, despre doctorul Carnabel și da, și despre mine...

46/ O „partidă bună” și, poate, un duel nebun...

Amicul Topârceanu plecase, iar Sergiu Delara îl însoțise o vreme. Apoi, dorul îl mânase înapoi spre Casa Carnabel. Acum, pălăvrăgea cu servitoarea. ”Amoriul, conașule, îi ca un buboi: îl ascunzi tu sub basma, da´ într-o zi tot sparji!” – îi șopti, dintr-o dată sfioasă, Svetlana. Fata-n casă își netezi pestelca și îl privi în ochi. Îl trăsese pe sublocotenent după colțul casei,  să nu-l vadă cumva stăpâna, de care el abia ce se despărțise cu ”săru-mâna”. Contele rus era de câteva ore în casă, iar Svetlana avu atâta minte încât să nu-i spună românului că Excelența Sa contele Korzosky obișnuia de acum... să vie zilnic! Fata trăsese ieri iarăși cu urechea și îl auzise pe domnul Carnabel glumind, vrând să topească bucuria doamnei Ecaterina, sigură că au și găsit ”o partidă excelentă” pentru domnișoara Sofia. ”Dragă, pentru conte, Sophie A NOASTRĂ e, aș  spune eu, UN CAZ. Mie mi-e teamă să nu vrea de fapt s-o opereze pe retină și să... ” Doamna se simțise luată peste picior: ”Că prea mă crezi dumneata proastă! Doctorul Korzoky  e chirurg de oase!”

Sublocotenentul, intimidat, dar și ocupat, izbutise să ajungă pe la ei doar în câteva după-amieze, când primise în sfârșit și el bilet de voie de la domnul comandor  Rizea personal ori măcar de la locotenentul dumnealui, pe când, aflase acum de la basarabeanca asta guralivă, rusul venea aici seară de seară, și stăteaaa, stătea cu ea, ca acasă la el... Ori, Sergiu Delara avea consemn strict să fie prezent la Comenduire până la orele opt din seară – nici mai mult, nici mai puțin! Acum, ascultând zgomote care în mod normal nici măcar nu aveau cum să răzbată prin zidul cel gros, nu se îndurase să plece! Erau nouă ceasuri din noapte și cunoștea că îl paște un arest la Comenduire. Ori poate că deja îl caută prin oraș cu patrula. Poate că... l-au și dat dezertor,  gata pentru plutonul de execuție, gândea el prăpăstios. Din când în când, o lumină îi trecea însă prin minte, amintindu-și discuțiile lungi cu EA, despre fratele ei, despre copilăria lui Sophie și a lui Serge, despre speranțele lor ascunse ori nu, atâta cât putea mărturisi fiecare unul altuia, în după-amiezele acelea când răzbea înăuntru; mai ales când Doamna era lipsă. Doamna Ecaterina îl primea tot mai rece, nu îl mai poftea, ca la început, pe vreun taburet, îl lăsa să aștepte în picioare, precum o slugă! Și mereu îl asigura că ”domnișoara are migrene, însă o caută un medic tare bun... Dară tot nu i-a dat dânsul de cap!” Las´ că știa el, Sergiu, cum căta medicul acela ”să-i dea de cap” bietei fete nevinovate. Merita să-l provoace la duel pe rus!

47/ Domnișorul Delara prea se foiește!

Când contele Dimitr Vladimirov Korzosky ieși în curte, doctorul Carnabel dădu să intre la loc în biroul său, dar emisarul de la Comenduirea Garnizoanei gălățene îl opri ca să îi înmâneze, cu deferența potrivită, biletul de la comandorul Rizea. Doctorul îl parcurse și îl concedie pe emisar. Nu, nu avea răspuns pentru domnul comandor. ”A fost pe-aci și domnișorul acela... Delara, înse nu a intrat”, îi destăinui chiar acum doamna Carnabel soțului său. Însă medicul avea altă treabă: trebuia să întocmească o listă cu medicamentele prea puține sau lipsă din spitale, ca să încerce a doua zi să se încline un pic pe lângă observatorii nemți, care vegheau, ca și cei francezi, să nu se ajungă la abuzuri ori ciocniri între inamicii de până la Armistițiu. Prin francezi sau prin Armata noastră încercase, însă aprovizionarea cu orice se făcea prin imensa Rusie, acum cutremurată de sângeroase revolte și lupte fraticide. Niciun tren nu avea o stație terminus sigură! ”De două ori!” - insistă însă doamna Ecaterină. ”De două ori ce?” - se încruntă un pic domnul Carnabel. ”Ei, sublocotenentul acela, Serge, cel care se înroșește de câte ori trăncănește cu Sophie A NOASTRĂ. A venit și n-a avut curaj ca să intre, apoi a plecat așa, de nebun, însoțindu-l pe ofițerul cela scăpat din lagăr de la bulgari, înse s-a întors răpide. A rămas înse după colț ca să o tragă pe Svetlana de limbă. I-a poruncit ca nu cumva să ne spuie că a fost aci la noi.” ”Și ea ce a făcut mă rog?” ”Firesc, a venit fuguța ca să îmi spue MIE! Văz că ofițerașul pusără ochiul pe Sophie!!! Ori, eu mă aștept să o ceară contele! Se vede că are gânduri mari și că îi bate inima pentru ea!”  Doctorul zâmbi, dar doar când nu-l văzu dumneaei. ”Ei, femeile romanțioase văd peste tot Cupidoni, chiar și acolo unde nu sunt decât... seringi!” Doamna dădu din cap. Până și Svetlana se uită altfel la rus de câte ori tânărul conte venea la ei - parcă, cu tot mai multă simpatie... Mesagerul îi strânse mâna lui Sergiu și îl întrebă din priviri dacă merge la Comenduire, însă sublocotenentul Delara îi strânse mâna de despărțire. Singur, cu mâna tremurând, scoase o țigare. El nu fuma de felul său, dar îi spusese careva că fumul domolește tremurul mâinilor și că, oricum, bărbații adevărați duhănesc tiutiun. Sergiu nu îl simți pe conte, decât atunci când tânărul medic trecu pe lângă el, fredonând o șansonetă la modă înainte de răsboi. Vârtejul trecerii alerte îl ameți pe român, care sări să îl ajungă din urmă pe rus. Îl apucă de umăr, dar nu reuși să-i tragă o palmă, căci contele se și feri, ager.

48/ Nu urca în şareta contelui!

Atunci, domnul conte Korzosky, supărat sau surprins, făcu un lucru de neacceptat de către un bărbat din partea altui bărbat: îl şfichiui pe sublocotenentul Sergiu Delara cu cravaşa. Cravaşa încă mai mirosea a sudoare de cal, lui Serge îi reveni în nări mirosul atât de familiar din vreme de pace, când lucrase cu cai de curse. Serge rămase ca o stană de piatră. Colonelul chirurg îi întinse cartea sa de vizită: îl va aştepta a doua zi, pe platoul de la Calica, pentru... duel! Câmpul de antrenament hipic destinat cavaleriei noastre era folosit, fusese cândva chiar şi la dispoziţia Principesei Maria, acum Regina României. Duelurile erau interzise, deci era cu primejdie, chiar dacă acel câmp al Fileştilor era departe de oraş. Contele dispăru în noapte...

Sublocotenentul nu se putea întoarce la Comenduirea Garnizoanei în această oră târzie: ar fi fost reţinut, iar polcovnicul acesta trufaş ar crede că românul este laş! Măcar, să meargă până la capăt. Plecă şi el haihui în noapte apoi întră ca să bea pe datorie la Hotel ”Bristol”, pe Domnească. Acolo îşi începu testamentul, dar cum îşi dădu seama că nu are ce să lase moştenire, rupse petecul de hârtie şi se apucă să caligrafieze o scrisoare către domnişoara Sophie, mărturisindu-şi dragostea şi motivul duelului...

Ziarul francez "Le Miroir" din 23 august 1914 (în imaginea de mai jos) lăudase victoriile călăreţilor cazaci din Urali împotriva germanilor, pe teritoriul francez... (Sursa foto, Wikipedia):

Sublocotenentul trebuia să ajungă la ora nouă pe platoul Calica, cât nu începea acolo instrucţia. Aşa că trebui să o ia pe jos de la ora cinci. Nu îşi permitea un cupeu ori o trăsură, oricum majoritatea cailor fuseseră rechiziţionaţi de Armată sau mâncaţi...

Tânărul abia trecuse de Bariera Tecucilor, când auzi tropot de cal. Un superb cal lipiţan, alb strălucitor, un adevărat balerin cabalin spaniol, trăgea o şaretă. Contele rus fu acela care îşi struni calul şi se aplecă spre tânărul român.  ”Cher Monsieur, ne le prenez, s´il te plaât, comme une offense, mais je vois que vous marchez ... Je voudrais vous inviter avec moi, ... Jusqu'au lieu officiel de notre rencontre, bien sûr...”   Sergiu oftă: dacă i-ar fi ajuns solda nenorocită tocea el o birjă şi, dacă îi trecea prin cal, îl poftea el pe rus înăuntru! Însă contele fu autoritar: ca medic, chiar insistă să îl urce în şareta sa, să îi cerceteze adică pulsul, iar ca superior în grad, ar fi putut chiar să îi dea ordin să urce: dacă îşi dădea duhul în drum şi nu mai prindea duelul?  Și Sergiu, buimăcit, se trezi deja tras sus în şaretă…

49/ Pistol de împrumut

Sublocotenentul Sergiu Delara se ţinea băţos. Însă medicul chiar avea dreptate să-i interzică mersul pe jos: pe Delara capul îl durea rău de tot, la cât băuse din disperare – şi încă pe datorie! Inima îi zvâcnea de tristeţea de-a o vedea pe Sofia „lui” atrasă în capcană de către versatul şi, desigur, maleficul conte. Şi pulsul îi crescuse peste măsură doar la gândul că, dacă nu va sta o viaţă la carcera Garnizoanei, ori îl împuşcă rusul pe el, ori îl împuşcă el pe polcovnicul chirurg, şi atunci s-a zis cu el: îl mănâncă îndată Curtea Marţială! Oricum, dacă scăpau amândoi, dar se afla însă de nepermisul duel, va urma ancheta! Câmpul de antrenament hipic destinat cavaleriei noastre era folosit zilnic, aşa că puteau fi văzuţi! Platoul de antrenament, vast, fusese cândva folosit chiar şi de către Principesa Marie, acum Regină a României. Duelurile erau interzise, chiar dacă acel câmp al Fileştilor era departe de oraş.

Românul nici măcar--- nu avea revolverul asupra sa! Rusul zâmbi discret, să nu-l vadă cumva tânărul. Îi aprecia naivitatea vârstei, dar tocmai acum „mânzul” oltean trebuia bine strunit, ca să nu tropotească prea tare mai târziu în viaţă… La un moment dat, tânărul român, care se abia se abţinea să sară la bătaie, măcar până ajungeau la destinaţia fatală.

Deodată, Sergiu îşi pipăi teaca: revolverul, ia-l de unde nu-i! Normal, cu regulamentul de păstrare a ordinii impus şi militarilor, armele erau păstrate, firesc, la rastel! Sergiu fu nevoit să îngaime de câteva ori, până să îl înţeleagă şi contele: fusese provocat într-un moment în care nu ştia că ar avea nevoie de armă! Rusul îl linişti însă: îi va împrumuta propria sa armă, un revolver Webley, englezesc. Singurul inconvenient era greutatea: peste un kilogram, chiar neîncărcat, la o lungime de aproape treizeci de centimetri! Se simţea „monsieur Delara” în stare să îl ţină? Desigur, contele îl va lăsa pe el să tragă primul, iar dacă totuşi va scăpa cu viaţă, va trage şi el. Dacă şi românul va fi de acord, dacă nu se vor răni mortal, să părăsească amândoi câmpul de bătaie. Şi, desigur, şareta le va sta la dispoziţie.

50/ Ruși stilați, mujici fioroși, porumbițe...

Sergiu nu putea cugeta prea limpede: dacă va încerca să îl pălmuiască din nou pe imperialul rus, ar putea fi considerat fără maniere, ungujat! Să se spună despre români că nu sunt culanți? Chiar dacă noi nu aveam bogăția nemăsurată a uriașului Imperiu pravoslavnic, cu palate ca-n povești, cu înalte titluri nobiliare, cu finețuri, cu bune maniere, balet, teatre, izbucnite din artiștii europeni angajați încă de pe vremea țarului Petru cel Mare și desăvârșite în continuare, cu montaige-rousse, de ruși inventat și adoptat apoi în lume, cu echitație... Oameni educați... Dar Sergiu Delara aflase și despre câteva cazuri în care ofițeri țariști au îndrăznit să umilească ofițeri români, unii săriseră și la bătaie! Iar hoarda de mujici fără educație, ținuți ca sub pământ de marii propietari ruși, devenea pe zi ce trece tot mai primejdioasă, cu dezertori care se dedau la jafuri, distrugeri, violuri, chiar și la crime! Un milion de ruși aliați în Moldova putea întoarce un milion de dușmani deja în casa noastră! Cătane disperate, de patru ani întregi departe de casă, care nu văzuseră înainte de război chiar nimica peste granița sătucului lor mizer, fiare aflate în război de cu doi ani înaintea românilor, având grija înnebunitoare a familiilor lor fără sprijin, deja în sânge, ca după o cruntă beție, cu spaima sau furia revoluției care începuse... Cu momelile agitatorilor bolșevici, care promiteau orice, chiar loturi de pământ agricol, libertatea cuvântului, drept de vot, egalitate, slujbe în fabrici rusești și străine, naționalizate, acces la bogăția imperială și a țărilor pe care le vor mai cuceri, până și cu promisiunea naționalizării la liber... a femeilor și protecția bastarzilor rezultați, în orfelinatele viitorului stat roșu...

Contele tocmai vorbea, iar sublocotenentul se canonea să-și traducă în minte: sigur, probabil că românul nu avea martor la duel, însă poate fi liniștit - martorul care va veni pentru rus era tot un român: căpitanul Augustin Pavelescu, ”mon ami”. Lui Sergiu îi cam ”puțea” această prietenie între doi aliați deja nesiguri, însă contele îi desluși lucrurilor, când mărturisi că amândoi erau înfocați columbofili. ”Păi, atunci, vezi-ți de paserile dumitale, nu de porumbiţa mea!” - ar fi vrut să îi arunce românul. Dar nu o făcu: mai erau câteva poște de mers; preferabil, în cava tras de cai, fie și cai rusești...

51/ Vine vorba despre o logodnică de departe

Contele rus ținea cu o singură mână dârlogii calului lipițan. Îl lăsă pe român ca să se obișnuiască cu ideea: putea fi chiar un duel frumos, frățesc, cu un revolver împărțit între doi aliați, cu un martor serios, care să vegheze dacă regulile clasice ale înfruntării între doi sunt respectate cu strictețe și să constate, la o adică, la o adică, decesul unuia dintre ei, după care rusul să plătească un ferpar în ziarul ”Înainte GALAȚII-NOI”.

Cu o singură mână, înmănușată, contele Dimitr Vladimirov Korzosky încercă să dea pagina volumului superb legat, pe care îl ținea în mână. Era un exemplar din romanul lui Turgheniev ”Premier Amour”, ediţia din 1860, publicată la Sankt Petersburg. Sergiu nu auzise până atunci de Turgheniev, așa cum nu auzise nici de Dickens sau Hugo, făcuse cunoștință doar cu Jules Verne, în ediții populare, dintr-o pagină de ziar păturită, pe care se străduia să o taie drept, sau chiar din subsolul paginii 3 din ziar. Citise și seria, în broșură, a ”Aventurilor lui Bill Gazon” ori ”Polițistul chinez” şi cam atât. Sigur, citea ziarele - de preferință mai vechi, gata cumpărate de amici mai chivernisiți.

Acum, că tot beneficia de șareta medicului rus, Sergiu se gândi să fie mai amabil, măcar până pe platou la Calica; nu de alta, dar să nu își facă aliatul părere că românii sunt grobieni. Începu, încercând să nu îl întrerupă pe doctor din plăcuta lectură: Monsieur docteur, j'ai été ravi de vous rencontrer en personne, je ne suis pas un homme violent, mais ...” Sigur, ”încântat să vă cunosc” era pură exagerațiune, însă domnii nu sunt sinceri, mai ales cu rușii ăștia și cu femeile. Ca să se simtă ceva mai lejer, continuă în românește, limbă pe care medicul începuse să o rupă de când ajunsese aici la noi. Îi spuse: ”Vă rog să mă înțelegeți, am făcut ce am făcut doar pentru a salvgarda onoarea unei domnișoare fără de apărare. Pe care dumneata o frecventezi în mod expres și prea des… !” Rusul nu înțelese cuvântul ”salvgardare”, însă pricepu în mare nemulțumirea tânărului român. Se lumină: da, amabilitatea sa fusese înțeleasă drept un interes aparte pentru tânăra domniță, însă el era doar invitatul, pentru discuții foarte prietenești, al doctorului Alexandru Carnabel. De altfel, domnul Dmitr avea o logodnică la Sankt Petersburg, cu care coresponda. Nu își deschise inima către Sergiu, însă era de-a dreptul îngrijorat de evenimentele însângerate din țară, de revoluție.

52/ Un conte cu boală la inimă

Contele rus se arăta învins… de dor, într-atât încât să-şi deschidă inima în faţa unui străin. Deşi Sergiu îl atacase furios cu o seară înainte, rusul, cu sufletul său ca o rană dureroasă, sensibilă la dragoste şi credinţă, fusese cucerit de patima pe care românul o arăta frumoasei oarbe. Se apucă dară să-i povestească lui Sergiu, şi el încurcat de faptul că pretendentul la mâna Sofiei iubea de fapt pe alta, o prinţesă din Rusia, pentru care suferea enorm…

Acolo, în Mama Rusia, fratele tocmai îl ucidea pe frate, tatăl pe fiu şi fiul pe tată, căci fiecare credea în altceva şi prăpastia între cei foarte bogaţi şi muritorii de foame ajunsese foarte, foarte adâncă. Nimeni nu putea garanta pentru ziua, ori pentru noaptea  sa de mâine!

Dar iată şi platoul Calica! Pustiu, încă, slavă Domnului! Ajunseseră ei primii, căci întârzia se vede căpitanul Augustin Pavelescu, martorul  contelui - acum, şi al lui Sergiu, cel cu revolverul rămas la rastel - martor pentru duelul interzis. Ori, fără martor, duelul trebuia amânat!

Însă tocmai acum, înghesuiţi într-un cupeu, îşi făcură apariţia trei bărbaţi în uniforme. Ce putea fi? Fuseseră oare pârâţi şi descoperiţi?!

Unul dintre cei trei se prezentă, salutând ceremonios şi elegant: ”Bonjour messieurs! Domnia ta eşti, desigur, domnul conte Korzosky? Eu sunt căpitan Gheorghe Mantu, ţin locul, ca martor la un duel între gentilomi, prietenului Pavelescu”, spuse el, înainte de a coborî în noroi, cu un bilet de la martorul aşteptat.

În imaginea de mai jos, fraţii Mantu: Nicolae, Menelas, Gheorghe (BVAU - Fondul Nicolae Mantu):

Pavelescu trebuise ca să plece în judeţ, unde un grup blestemat de dezertori ruşi trăgeau foc şi uciseseră civili, explică el. Contele dădu din cap, supărat: ”Oh, maximaliştii ăştia trădători!” ”Je m'excuse cependant, mais ces misérables bolcheviks font beaucoup du barouf! Mult, mult tărăboi!” Căpitanul ceru voie să îşi prezinte fraţii: pe Menelas, judecător, şi pe Nicolae, artist - ambii în uniformă, sub arme. ”Pot să vă schiţez?” - îndrăzni acum Nicolae.

(Va urma)

CITEȘTE online și HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy) - CLICK AICI

Citit 7616 ori Ultima modificare Duminică, 17 Ianuarie 2021 20:51

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro