Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Svetlana se face poștașul sublocotenentului

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Svetlana se face poștașul sublocotenentului

Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(26 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean

CITEȘTE AICI 1-40

41/ Un glonţ în cap

La semnul doamnei Carnabel, Svetlana cea dusă cu pluta, dar fată inimoasă, şi dădu fuguţa ca să-l aducă pe ”ghiavolul ăla”, pe Diţă. Puiul de oltean se trezi din somn cu greutate însă, deîndată ce află ce sarcină importantă i se dă iarăşi, adică să fie iarăşi epitropul domnişoarei cât o vorbi cu uun bărbat strein, fără să-şi tragă nădragii peste ismene, ţâşni pe lângă servitoare şi o zbughi spre antreu, unde doamna Carnabel tocmai primea salutul regulamentar al ofiţerului. ”Am onoarea să mă prezint, stimată doamnă: sublocotenent Topârceanu George, la dispoziţiunea dumneavoastră!” Ecaterina Carnabel impunea tot respectul, de parcă ar fi fost ditai colunelul! Doamna lăsă acum să i se sărute mâna, apoi plecă, delicat, lăsându-l pe omul cel trist în uniformă şi pe domnişoara oarbă supraveghaţi de micul, vigilentul şi drăcosul epitrop. Ne-am salutat şi noi, înainte să mă duc la domnul doctor Carnabel, cu beletul de la domnu´comandor Rizea. Mă bucurai ca să-l revăd, chiar şi aşa, prea slab. Măcar, era în viaţă! Ne întâlnisem de câteva ori pe front, înainte de marea înfrângere cu bulgarii şi se înfiripase atunci o frumoasă relaţiune între noi - de, ca la răsbel, când oameni din stări diferite pot fi egali… El chiar îmi  copiase expre neşte pagini cu amintirile lui de la măcelul din Turtucaia şi din prizonieratul bulgar. Acuma, prieten-prieten, însă io tot nu prea cetesc altceva decât gazete. Şi aistea, rar… Nu ştiu cum de s-a împrietenit atunce cu mine - el, om cu carte, eu… E dreptu, nu termină el facultatea, înse isprăvi  liceu´, la ”Sfântu Lazăr” - eu, numai cu patru clăşi… Nici io, nici el în căsnicie nu reuşirăm. George fuse funcţionar la Casa Bisericii, apoi, profesor suplinitor, dar şi chomeur, săracu´!

Uite, am chiar aici la pept, cam pătate, câteva din pagini. Poate pe tine te vor îndemna să le citeşti. Iată: ”Nu departe de acolo, un sublocotenent, după ce încercase în zadar să treacă Dunărea, s-a întors pe mal, unde, împărţindu-şi banii la soldaţi, şi-a tras un glonţ de revolver în cap."

Uite şi aice: “- Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor, strigă el, văzând că nimeni nu-l mai urmează. Şi plângea de turbare.

- Ce să-mi apăr, domnule”? Cenuşa din vatră?... Îi răspunse, rânjind, un rezervist slab, cu mustăţile pe oală.”

42/ Floare de colţ cu miros de tei…

Sublocotenentul Topârceanu nu voi să deranjeze, zise el, aşa că nu intră. Avea „veste şi un pachet”, anunţă el. Atunce, doamna Carnabel se retrăsese  cu gentileţe din antreu. Iar plodu´ acela orfan, refugiat din Oltenia, alde Diţă, veghea cu ochi aţintiţi ca nu cumva tinerii să facă şi lucruri necuviincioase, să se atingă ori să se privească, însă cine ştie la ce îi stătea mintea băiatului, se uita, nu asculta, iar cât asculta el, tot nu înţălegea! Aşe că numai eu puteam înţelege şoaptele sfiicioase ale sublocotenentului. Aruncai şi o privire prin uşa crăpată, atunci când Topârceanu îi zise don´şoarei că are să-i înmâneze acel ceva de la fratele ei şi că era mai bine ca dânsa să se aşeze mai întâi, căci...  Ea îl asigură însă că nu este nevoie. Atunce, el îi înmână, scos din tolba sa, un mundir păturit bine. Tunica militară avea urmă de glonţ! Omul îi întinse haina fetei, iară ea o primi cu mâni tremurătoare. ”E şi un carnet de la tovarăşul meu de lagăr bulgăresc”, mai murmură, cu sfială, prietenul mieu Topârceanu. Ea primi cu mâini tremurânde şi carneţelul legat în piele şi îl deschise, numai ca să-l miroasă, că, ştiam şi io, ea nu putea vedea. Mă făcui că mă uit afară în curte prin glasvand, ca să mă apropii şi eu cât de cât de ei. George nu s-o supăra dacă voi pune şi eu o ţâră geana pe ce scrie acolo, pe foaia lineată. Văzui şi o floare de tei, uscată şi presată acolo-ntre foi. Ea o mirosi şi o recunoscu, văzui io asta bine. Topârceanu nu-i citi ce scria pe foaie, poate nu se dumirise că fata era complet oarba. Ce putui io prinde totuş cu privirea, în trecere, fură doar câteva din cuvinte scrise frumos, cu creion chimic: ”Dragă surioară. De citeşti toate acestea, înseamnă că eu nu mai sunt printre voi. Fii tare, cu toţii plecăm cândva lângă neamul nostru cel adormit. Tu grijeşte rogu-te de mama noastră şi nu-i aminti despre mine, ca să nu verse lacrămi! Ţie îţi trimit acasă floarea din teiul nostru drag den curte, odor ce m-a însoţit pe mine în toată vremea răsbelului. Din când în când, o adulmecam şi îmi aminteam atunce de noi şi de pacea noastră ferice şi de curtea largă a alor noştri. Ah, eu mi-am dorit atâta şi atâta de mult să urc într-o zi sus pe piscuri de munte şi să-ţi culeg, cu oricâtă primejdie aş întâmpina, o floare de colţ, minunată ca tine, surioară, însă dacă ceteşti acestea acum înseamnă că nu voi mai urca vreodată pe culmi  în astă lume. Măcar floarea aceasta de tei din grădina noastră de acas să-ţi fie ca o floare de colţ den partea me. Să rămâi sănătoasă, dadă şi să”... Ea însă închise carneţelul.

43/ O moarte aflată târziu și un fum de "Ali Kadri"

”Domnule, ați... stat lângă el atunci când...” - îl întrebă în șoaptă Sofia pe sublocotenentul Topârceanu. ”Atunce când ce?” - vru să știe, bănuitor, plodul. Diță își cam lua, din nou, nasul la purtare, însă domnișoara chiar nu îl asculta. Nu era o discuție potrivită pentru copii, despre sânge și suferințele dintr-un lagăr bulgăresc, printre temniceri-soldați plini de cruzime, cari nu uitau afrontul făcut de soldații români în 1913, când luaseră Bulgaria ca să pacifice Balcanii, însă se opriseră în fața Sofiei, tocmai ca să nu jicnească pe țarul înfrânt... Soarta se răsbunase înse apoi pe noi, căci ne-a făcutără ca să credem că și la Turtucaia vom învinge făr´ ca măcar un foc, ca-n ´913. Iară bulgarii, cari ne bombardaseră un an întreg, cu mari tunuri Krupp, tocmai de la Garvăn, de peste Dunăre, orașul Galați, chitind comandamentul rus din palatul Comisiunii Europene, însă nemerind și Spitalul frances de la Institutul ”Notre Dame de Sion”, ucigând răniți și surori de caritate, știau prea bine să ne urască! În Bucureștiul ocupat, în care nemții ne topiseră clopotele bisericilor ca să-și făurească tunuri, niște bulgari furaseră moaștele sfântului Dimitrie cel Nou și se întervenise tocmai la generalul Mackensen ca să-l întoarne. Cum un șofer bulgar tocmai furase o mașină luxoasă din cele doauă ale generalului german, acesta ordonă urmărirea hoților, care își voiau sfântul acasă. E drept, moaștele, găsite într-un mal de râu, fusese lăsate cândva la București de către un ofițer țarist, fericit de vinul și de bucatele de la ”Capșa”... Sper că nu era contele Tolstoi!

”S-a... chinuit, știți cumva?” - mai întrebă ea. ”Nu, a... plecat repede. Chiar mi-a zâmbit puțin și a rostit așa: ”Sofia, țață!” Iară eu i-am închis ochii...”

Aşteptai ca domnu' Carnabel să śe libereze de trabă și să iasă iarăşi din al seu biurou, ca să-i înmânez beletul de la domnu´ comandor Rizea, rămăsei mai într-o parte, după ce mai întâi strânsem mâna vechiului mieu camarad de front. Ieșii afară în curte, scosei o ţigaretă din pachetul meu-tabacheră, rupând banderola de control. Mirosii cu nesaț cele 20 de țigarete de lux „Ali Kadri”, pachetate chiar la Sultana S.A., pe minunata insulă Ada Kaleh”, şi deschisei foile mele păturite, primite de la camaradul Topârceanu prin domnul Stere, cari contribuise pe lângă nemți la liberarea pretenului mieu.

Le ţinusem cu sfinţenie la pept, cu margini de-acu sdrenţuite de atâta cetit, şi cetii şi acu ceea ce scrisese Atunce pretinul mieu, în amintirile sele…

44/ Clismă pentru inamici neştiutori...

Aşteptam acum liniştit să iasă doctorul Carnabel din cabinetul său şi să-i spună doamna că are belet. Trăgeam cu urechea şi la ce se şoptea în antreu. Domnişoara Sofia îl sgâlţâi pe băiat de umăr, căci auzii cum a trosnit uşorul uşii de la stradă. „Măi Diţă puiule, ia hainele, carnetul şi ascunde-le, nu voi să le vază domnul doctor. La câte are dumnealui şi aşa pe cap, asta i-ar mai lipsi, să le poarte grijă unor haine! Ci ascunde-le tu pe undeva, chiar şi de mine ascunde-le, şi am să te cinstesc eu pe urmă, dupe ce ne părăseşte domnul: am să îţi dăruiesc anume o bucăţică de zahăr candel! Că eu nu m-am îndurat să mă ating de ea: e din vreme de pace, când zahărul se găsea pe toate drumurile, nu ca acuma…” Băieţelul mormăi ceva, n-am înţeles bine ce, dară fata îşi aminti să îi mai poruncească oarece: „Şi, ascultă bine Diţă băiatule, când ţi le-oi cere cândva, să faci bine şi să îţi aduci aminte pe unde le-ai pitit, da? Ne-am înţăles?!”

Se întunecase şi abia vedeam fără ochhlari. Îi spărsesem la Mărăşti şi alţii, de unde? Mă chinuii să citesc din jurnalul de front al pretinului meu, dupe lupta de la Turtucaia. ”O baterie apropiată trimise câteva salve de şrapnele deasupra zăvoaielor din susul Olteniţei.

Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere. Vântul mare, pornit împotriva cursului, sporea vrăjmăşia bătrânului fluviu, care, cuprins parcă de o surdă mânie, înghiţea pe fiecare clipă zeci şi zeci de oameni aruncaţi în volbură.

Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă.”

Auzii acuma li cum se bat scurt călcâile unor cisme ofiţereşti şi, prin uşa antreului, cari se deschise, Topârceanu al mieu năvăli afară, roşu ca un rac fert. Ne-am strâns în braţe în voie, păturind apoi răpide foile scrise primite demult de la el. „Ai avut zâle, bobocule!” – l-am felicitat io. „Alţii ş-au lăsat oasele prin cele lagăre!” El îmi povesti cum intervenise domnul Stere pentru el. Socialistul fusese de partea Guvernului Marghiloman, care se dăduse cu nemţii pentru ca ocupanţii ăia să nu găsească toată Muntenia ca un sat fără câni… Stere ăsta se făcuse de nevoie frate cu dracu´, că se temea că moscalii iar ne vor hrăpi din ţară. Aice-i dau dreptate. Iar el, mare scriitor, om cu carte, fusese, la tinereţe, colac peste pupăză, şi deportat în Siberia!

George îşi şterse fruntea, în sfârşit: năduşise căutând cuvintele de alinare pentru biata fată!

45/ Miros de sânge vechi

Trăgând acuma încet din țigare, mai netezii o dată foile și cetii în continuare, plângând, cele scrise de amintirile prietenului mieu George, de care io, slavă Domnului, nu avusesem parte, de acea fugă însângerată a Armatei române. Ei, şi dacă nu vă vine chiar a plânge pentru oameni, fiţi măcar dumneavoastră buni ca să plângeţi pentru soarta cailor noştri înfrânţi în lupta de la Turtucaia: ”Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă”. Încă un fum și încă o descriere: ”Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere”... Dacă mă vede careva, o să spun că nu plâng, că mi-a intrat fumu-n ochi. Cunoscusem o grămadă dintre băieții aceia cari acum nu mai erau... Un prizonier eliberat din lagăr îmi povestise despre eroismul multor ofițeri, însă și despre un general cari refuzase să își întrerupă prânzul bogat ca să trimită întăriri disperaților ce încă mai luptau. După ce a privit, impasibil, ca în retragerea spre Moldova sute de civili căzuți pe marginea drumului, călcați în picioare de alți refugiați, copii, bătrâni morți în frig, epuizare și de foame, generalul se oprise pentru a lua 800 de sticle de șampanie, ca să își țină ziua. Cică nu găsise mai multe și la cât ar fi meritat el... L-am auzit cu urechile mele pe dom´general Mitică Iliescu spunând asta, înse nu mai aveam atunce moniție la arma mea...

Intrai din nou în antre, cerând iertare pentru deranj. Mă retrăsei și io un picuţ la cald, într-un colț de salon, lângă femei, aşteptând nerăbdător lângă uşa antretului, cu ochii la uşa domnului Carnabel şi cu urechea spre antreu, ascultând fără să vreu pe domnul Topârceanu George. La plecarea lui, să mai schimbăm două vorbe măcar, după atâta amar de vreme... Domnișoara Sofia mai întinse mâna spre băiețel, ca să mai pipăie o dată carnețelul fratelui ei. Don´şoara Sofia se întoarse, dete să plângă şi închise carneţelul, zăvorându-şi pe loc lacrămile. Ea mai adulmecă iarăși, ca un ogar nemilos cu vânatul ce avea să cadă, mai mirosi o dată coperta din piele, găurită. Miros de sânge mai vechi! Lacrimi deja uscate...

Ei, dar e timpul să las și pe alții să povestească despre domnișoara Sofia, despre sublocotenentul Sergiu, despre contele rus, despre doctorul Carnabel și da, și despre mine...

46/ O „partidă bună” și, poate, un duel nebun...

Amicul Topârceanu plecase, iar Sergiu Delara îl însoțise o vreme. Apoi, dorul îl mânase înapoi spre Casa Carnabel. Acum, pălăvrăgea cu servitoarea. ”Amoriul, conașule, îi ca un buboi: îl ascunzi tu sub basma, da´ într-o zi tot sparji!” – îi șopti, dintr-o dată sfioasă, Svetlana. Fata-n casă își netezi pestelca și îl privi în ochi. Îl trăsese pe sublocotenent după colțul casei,  să nu-l vadă cumva stăpâna, de care el abia ce se despărțise cu ”săru-mâna”. Contele rus era de câteva ore în casă, iar Svetlana avu atâta minte încât să nu-i spună românului că Excelența Sa contele Korzosky obișnuia de acum... să vie zilnic! Fata trăsese ieri iarăși cu urechea și îl auzise pe domnul Carnabel glumind, vrând să topească bucuria doamnei Ecaterina, sigură că au și găsit ”o partidă excelentă” pentru domnișoara Sofia. ”Dragă, pentru conte, Sophie A NOASTRĂ e, aș  spune eu, UN CAZ. Mie mi-e teamă să nu vrea de fapt s-o opereze pe retină și să... ” Doamna se simțise luată peste picior: ”Că prea mă crezi dumneata proastă! Doctorul Korzoky  e chirurg de oase!”

Sublocotenentul, intimidat, dar și ocupat, izbutise să ajungă pe la ei doar în câteva după-amieze, când primise în sfârșit și el bilet de voie de la domnul comandor  Rizea personal ori măcar de la locotenentul dumnealui, pe când, aflase acum de la basarabeanca asta guralivă, rusul venea aici seară de seară, și stăteaaa, stătea cu ea, ca acasă la el... Ori, Sergiu Delara avea consemn strict să fie prezent la Comenduire până la orele opt din seară – nici mai mult, nici mai puțin! Acum, ascultând zgomote care în mod normal nici măcar nu aveau cum să răzbată prin zidul cel gros, nu se îndurase să plece! Erau nouă ceasuri din noapte și cunoștea că îl paște un arest la Comenduire. Ori poate că deja îl caută prin oraș cu patrula. Poate că... l-au și dat dezertor,  gata pentru plutonul de execuție, gândea el prăpăstios. Din când în când, o lumină îi trecea însă prin minte, amintindu-și discuțiile lungi cu EA, despre fratele ei, despre copilăria lui Sophie și a lui Serge, despre speranțele lor ascunse ori nu, atâta cât putea mărturisi fiecare unul altuia, în după-amiezele acelea când răzbea înăuntru; mai ales când Doamna era lipsă. Doamna Ecaterina îl primea tot mai rece, nu îl mai poftea, ca la început, pe vreun taburet, îl lăsa să aștepte în picioare, precum o slugă! Și mereu îl asigura că ”domnișoara are migrene, însă o caută un medic tare bun... Dară tot nu i-a dat dânsul de cap!” Las´ că știa el, Sergiu, cum căta medicul acela ”să-i dea de cap” bietei fete nevinovate. Merita să-l provoace la duel pe rus!

47/ Domnișorul Delara prea se foiește!

Când contele Dimitr Vladimirov Korzosky ieși în curte, doctorul Carnabel dădu să intre la loc în biroul său, dar emisarul de la Comenduirea Garnizoanei gălățene îl opri ca să îi înmâneze, cu deferența potrivită, biletul de la comandorul Rizea. Doctorul îl parcurse și îl concedie pe emisar. Nu, nu avea răspuns pentru domnul comandor. ”A fost pe-aci și domnișorul acela... Delara, înse nu a intrat”, îi destăinui chiar acum doamna Carnabel soțului său. Însă medicul avea altă treabă: trebuia să întocmească o listă cu medicamentele prea puține sau lipsă din spitale, ca să încerce a doua zi să se încline un pic pe lângă observatorii nemți, care vegheau, ca și cei francezi, să nu se ajungă la abuzuri ori ciocniri între inamicii de până la Armistițiu. Prin francezi sau prin Armata noastră încercase, însă aprovizionarea cu orice se făcea prin imensa Rusie, acum cutremurată de sângeroase revolte și lupte fraticide. Niciun tren nu avea o stație terminus sigură! ”De două ori!” - insistă însă doamna Ecaterină. ”De două ori ce?” - se încruntă un pic domnul Carnabel. ”Ei, sublocotenentul acela, Serge, cel care se înroșește de câte ori trăncănește cu Sophie A NOASTRĂ. A venit și n-a avut curaj ca să intre, apoi a plecat așa, de nebun, însoțindu-l pe ofițerul cela scăpat din lagăr de la bulgari, înse s-a întors răpide. A rămas înse după colț ca să o tragă pe Svetlana de limbă. I-a poruncit ca nu cumva să ne spuie că a fost aci la noi.” ”Și ea ce a făcut mă rog?” ”Firesc, a venit fuguța ca să îmi spue MIE! Văz că ofițerașul pusără ochiul pe Sophie!!! Ori, eu mă aștept să o ceară contele! Se vede că are gânduri mari și că îi bate inima pentru ea!”  Doctorul zâmbi, dar doar când nu-l văzu dumneaei. ”Ei, femeile romanțioase văd peste tot Cupidoni, chiar și acolo unde nu sunt decât... seringi!” Doamna dădu din cap. Până și Svetlana se uită altfel la rus de câte ori tânărul conte venea la ei - parcă, cu tot mai multă simpatie... Mesagerul îi strânse mâna lui Sergiu și îl întrebă din priviri dacă merge la Comenduire, însă sublocotenentul Delara îi strânse mâna de despărțire. Singur, cu mâna tremurând, scoase o țigare. El nu fuma de felul său, dar îi spusese careva că fumul domolește tremurul mâinilor și că, oricum, bărbații adevărați duhănesc tiutiun. Sergiu nu îl simți pe conte, decât atunci când tânărul medic trecu pe lângă el, fredonând o șansonetă la modă înainte de răsboi. Vârtejul trecerii alerte îl ameți pe român, care sări să îl ajungă din urmă pe rus. Îl apucă de umăr, dar nu reuși să-i tragă o palmă, căci contele se și feri, ager.

48/ Nu urca în şareta contelui!

Atunci, domnul conte Korzosky, supărat sau surprins, făcu un lucru de neacceptat de către un bărbat din partea altui bărbat: îl şfichiui pe sublocotenentul Sergiu Delara cu cravaşa. Cravaşa încă mai mirosea a sudoare de cal, lui Serge îi reveni în nări mirosul atât de familiar din vreme de pace, când lucrase cu cai de curse. Serge rămase ca o stană de piatră. Colonelul chirurg îi întinse cartea sa de vizită: îl va aştepta a doua zi, pe platoul de la Calica, pentru... duel! Câmpul de antrenament hipic destinat cavaleriei noastre era folosit, fusese cândva chiar şi la dispoziţia Principesei Maria, acum Regina României. Duelurile erau interzise, deci era cu primejdie, chiar dacă acel câmp al Fileştilor era departe de oraş. Contele dispăru în noapte...

Sublocotenentul nu se putea întoarce la Comenduirea Garnizoanei în această oră târzie: ar fi fost reţinut, iar polcovnicul acesta trufaş ar crede că românul este laş! Măcar, să meargă până la capăt. Plecă şi el haihui în noapte apoi întră ca să bea pe datorie la Hotel ”Bristol”, pe Domnească. Acolo îşi începu testamentul, dar cum îşi dădu seama că nu are ce să lase moştenire, rupse petecul de hârtie şi se apucă să caligrafieze o scrisoare către domnişoara Sophie, mărturisindu-şi dragostea şi motivul duelului...

Ziarul francez "Le Miroir" din 23 august 1914 (în imaginea de mai jos) lăudase victoriile călăreţilor cazaci din Urali împotriva germanilor, pe teritoriul francez... (Sursa foto, Wikipedia):

Sublocotenentul trebuia să ajungă la ora nouă pe platoul Calica, cât nu începea acolo instrucţia. Aşa că trebui să o ia pe jos de la ora cinci. Nu îşi permitea un cupeu ori o trăsură, oricum majoritatea cailor fuseseră rechiziţionaţi de Armată sau mâncaţi...

Tânărul abia trecuse de Bariera Tecucilor, când auzi tropot de cal. Un superb cal lipiţan, alb strălucitor, un adevărat balerin cabalin spaniol, trăgea o şaretă. Contele rus fu acela care îşi struni calul şi se aplecă spre tânărul român.  ”Cher Monsieur, ne le prenez, s´il te plaât, comme une offense, mais je vois que vous marchez ... Je voudrais vous inviter avec moi, ... Jusqu'au lieu officiel de notre rencontre, bien sûr...”   Sergiu oftă: dacă i-ar fi ajuns solda nenorocită tocea el o birjă şi, dacă îi trecea prin cal, îl poftea el pe rus înăuntru! Însă contele fu autoritar: ca medic, chiar insistă să îl urce în şareta sa, să îi cerceteze adică pulsul, iar ca superior în grad, ar fi putut chiar să îi dea ordin să urce: dacă îşi dădea duhul în drum şi nu mai prindea duelul?  Și Sergiu, buimăcit, se trezi deja tras sus în şaretă…

49/ Pistol de împrumut

Sublocotenentul Sergiu Delara se ţinea băţos. Însă medicul chiar avea dreptate să-i interzică mersul pe jos: pe Delara capul îl durea rău de tot, la cât băuse din disperare – şi încă pe datorie! Inima îi zvâcnea de tristeţea de-a o vedea pe Sofia „lui” atrasă în capcană de către versatul şi, desigur, maleficul conte. Şi pulsul îi crescuse peste măsură doar la gândul că, dacă nu va sta o viaţă la carcera Garnizoanei, ori îl împuşcă rusul pe el, ori îl împuşcă el pe polcovnicul chirurg, şi atunci s-a zis cu el: îl mănâncă îndată Curtea Marţială! Oricum, dacă scăpau amândoi, dar se afla însă de nepermisul duel, va urma ancheta! Câmpul de antrenament hipic destinat cavaleriei noastre era folosit zilnic, aşa că puteau fi văzuţi! Platoul de antrenament, vast, fusese cândva folosit chiar şi de către Principesa Marie, acum Regină a României. Duelurile erau interzise, chiar dacă acel câmp al Fileştilor era departe de oraş.

Românul nici măcar--- nu avea revolverul asupra sa! Rusul zâmbi discret, să nu-l vadă cumva tânărul. Îi aprecia naivitatea vârstei, dar tocmai acum „mânzul” oltean trebuia bine strunit, ca să nu tropotească prea tare mai târziu în viaţă… La un moment dat, tânărul român, care se abia se abţinea să sară la bătaie, măcar până ajungeau la destinaţia fatală.

Deodată, Sergiu îşi pipăi teaca: revolverul, ia-l de unde nu-i! Normal, cu regulamentul de păstrare a ordinii impus şi militarilor, armele erau păstrate, firesc, la rastel! Sergiu fu nevoit să îngaime de câteva ori, până să îl înţeleagă şi contele: fusese provocat într-un moment în care nu ştia că ar avea nevoie de armă! Rusul îl linişti însă: îi va împrumuta propria sa armă, un revolver Webley, englezesc. Singurul inconvenient era greutatea: peste un kilogram, chiar neîncărcat, la o lungime de aproape treizeci de centimetri! Se simţea „monsieur Delara” în stare să îl ţină? Desigur, contele îl va lăsa pe el să tragă primul, iar dacă totuşi va scăpa cu viaţă, va trage şi el. Dacă şi românul va fi de acord, dacă nu se vor răni mortal, să părăsească amândoi câmpul de bătaie. Şi, desigur, şareta le va sta la dispoziţie.

50/ Ruși stilați, mujici fioroși, porumbițe...

Sergiu nu putea cugeta prea limpede: dacă va încerca să îl pălmuiască din nou pe imperialul rus, ar putea fi considerat fără maniere, ungujat! Să se spună despre români că nu sunt culanți? Chiar dacă noi nu aveam bogăția nemăsurată a uriașului Imperiu pravoslavnic, cu palate ca-n povești, cu înalte titluri nobiliare, cu finețuri, cu bune maniere, balet, teatre, izbucnite din artiștii europeni angajați încă de pe vremea țarului Petru cel Mare și desăvârșite în continuare, cu montaige-rousse, de ruși inventat și adoptat apoi în lume, cu echitație... Oameni educați... Dar Sergiu Delara aflase și despre câteva cazuri în care ofițeri țariști au îndrăznit să umilească ofițeri români, unii săriseră și la bătaie! Iar hoarda de mujici fără educație, ținuți ca sub pământ de marii propietari ruși, devenea pe zi ce trece tot mai primejdioasă, cu dezertori care se dedau la jafuri, distrugeri, violuri, chiar și la crime! Un milion de ruși aliați în Moldova putea întoarce un milion de dușmani deja în casa noastră! Cătane disperate, de patru ani întregi departe de casă, care nu văzuseră înainte de război chiar nimica peste granița sătucului lor mizer, fiare aflate în război de cu doi ani înaintea românilor, având grija înnebunitoare a familiilor lor fără sprijin, deja în sânge, ca după o cruntă beție, cu spaima sau furia revoluției care începuse... Cu momelile agitatorilor bolșevici, care promiteau orice, chiar loturi de pământ agricol, libertatea cuvântului, drept de vot, egalitate, slujbe în fabrici rusești și străine, naționalizate, acces la bogăția imperială și a țărilor pe care le vor mai cuceri, până și cu promisiunea naționalizării la liber... a femeilor și protecția bastarzilor rezultați, în orfelinatele viitorului stat roșu...

Contele tocmai vorbea, iar sublocotenentul se canonea să-și traducă în minte: sigur, probabil că românul nu avea martor la duel, însă poate fi liniștit - martorul care va veni pentru rus era tot un român: căpitanul Augustin Pavelescu, ”mon ami”. Lui Sergiu îi cam ”puțea” această prietenie între doi aliați deja nesiguri, însă contele îi desluși lucrurilor, când mărturisi că amândoi erau înfocați columbofili. ”Păi, atunci, vezi-ți de paserile dumitale, nu de porumbiţa mea!” - ar fi vrut să îi arunce românul. Dar nu o făcu: mai erau câteva poște de mers; preferabil, în cava tras de cai, fie și cai rusești...

51/ Vine vorba despre o logodnică de departe

Contele rus ținea cu o singură mână dârlogii calului lipițan. Îl lăsă pe român ca să se obișnuiască cu ideea: putea fi chiar un duel frumos, frățesc, cu un revolver împărțit între doi aliați, cu un martor serios, care să vegheze dacă regulile clasice ale înfruntării între doi sunt respectate cu strictețe și să constate, la o adică, la o adică, decesul unuia dintre ei, după care rusul să plătească un ferpar în ziarul ”Înainte GALAȚII-NOI”.

Cu o singură mână, înmănușată, contele Dimitr Vladimirov Korzosky încercă să dea pagina volumului superb legat, pe care îl ținea în mână. Era un exemplar din romanul lui Turgheniev ”Premier Amour”, ediţia din 1860, publicată la Sankt Petersburg. Sergiu nu auzise până atunci de Turgheniev, așa cum nu auzise nici de Dickens sau Hugo, făcuse cunoștință doar cu Jules Verne, în ediții populare, dintr-o pagină de ziar păturită, pe care se străduia să o taie drept, sau chiar din subsolul paginii 3 din ziar. Citise și seria, în broșură, a ”Aventurilor lui Bill Gazon” ori ”Polițistul chinez” şi cam atât. Sigur, citea ziarele - de preferință mai vechi, gata cumpărate de amici mai chivernisiți.

Acum, că tot beneficia de șareta medicului rus, Sergiu se gândi să fie mai amabil, măcar până pe platou la Calica; nu de alta, dar să nu își facă aliatul părere că românii sunt grobieni. Începu, încercând să nu îl întrerupă pe doctor din plăcuta lectură: Monsieur docteur, j'ai été ravi de vous rencontrer en personne, je ne suis pas un homme violent, mais ...” Sigur, ”încântat să vă cunosc” era pură exagerațiune, însă domnii nu sunt sinceri, mai ales cu rușii ăștia și cu femeile. Ca să se simtă ceva mai lejer, continuă în românește, limbă pe care medicul începuse să o rupă de când ajunsese aici la noi. Îi spuse: ”Vă rog să mă înțelegeți, am făcut ce am făcut doar pentru a salvgarda onoarea unei domnișoare fără de apărare. Pe care dumneata o frecventezi în mod expres și prea des… !” Rusul nu înțelese cuvântul ”salvgardare”, însă pricepu în mare nemulțumirea tânărului român. Se lumină: da, amabilitatea sa fusese înțeleasă drept un interes aparte pentru tânăra domniță, însă el era doar invitatul, pentru discuții foarte prietenești, al doctorului Alexandru Carnabel. De altfel, domnul Dmitr avea o logodnică la Sankt Petersburg, cu care coresponda. Nu își deschise inima către Sergiu, însă era de-a dreptul îngrijorat de evenimentele însângerate din țară, de revoluție.

52/ Un conte cu boală la inimă

Contele rus se arăta învins… de dor, într-atât încât să-şi deschidă inima în faţa unui străin. Deşi Sergiu îl atacase furios cu o seară înainte, rusul, cu sufletul său ca o rană dureroasă, sensibilă la dragoste şi credinţă, fusese cucerit de patima pe care românul o arăta frumoasei oarbe. Se apucă dară să-i povestească lui Sergiu, şi el încurcat de faptul că pretendentul la mâna Sofiei iubea de fapt pe alta, o prinţesă din Rusia, pentru care suferea enorm…

Acolo, în Mama Rusia, fratele tocmai îl ucidea pe frate, tatăl pe fiu şi fiul pe tată, căci fiecare credea în altceva şi prăpastia între cei foarte bogaţi şi muritorii de foame ajunsese foarte, foarte adâncă. Nimeni nu putea garanta pentru ziua, ori pentru noaptea  sa de mâine!

Dar iată şi platoul Calica! Pustiu, încă, slavă Domnului! Ajunseseră ei primii, căci întârzia se vede căpitanul Augustin Pavelescu, martorul  contelui - acum, şi al lui Sergiu, cel cu revolverul rămas la rastel - martor pentru duelul interzis. Ori, fără martor, duelul trebuia amânat!

Însă tocmai acum, înghesuiţi într-un cupeu, îşi făcură apariţia trei bărbaţi în uniforme. Ce putea fi? Fuseseră oare pârâţi şi descoperiţi?!

Unul dintre cei trei se prezentă, salutând ceremonios şi elegant: ”Bonjour messieurs! Domnia ta eşti, desigur, domnul conte Korzosky? Eu sunt căpitan Gheorghe Mantu, ţin locul, ca martor la un duel între gentilomi, prietenului Pavelescu”, spuse el, înainte de a coborî în noroi, cu un bilet de la martorul aşteptat.

În imaginea de mai jos, fraţii Mantu: Nicolae, Menelas, Gheorghe (BVAU - Fondul Nicolae Mantu):

Pavelescu trebuise ca să plece în judeţ, unde un grup blestemat de dezertori ruşi trăgeau foc şi uciseseră civili, explică el. Contele dădu din cap, supărat: ”Oh, maximaliştii ăştia trădători!” ”Je m'excuse cependant, mais ces misérables bolcheviks font beaucoup du barouf! Mult, mult tărăboi!” Căpitanul ceru voie să îşi prezinte fraţii: pe Menelas, judecător, şi pe Nicolae, artist - ambii în uniformă, sub arme. ”Pot să vă schiţez?” - îndrăzni acum Nicolae.

53/ Cu fraţii Mantu, martori la un duel neobişnuit

Făcură deci cunoştinţă, Sergiu bucurându-se că domnii cei trei în uniforme nu veniseră cumva în patrulă, să-i prindă asupra faptului – duelul interzis. Deteră mâna : ”Gheorghe”, ”Menelau”, Nicolae” – se prezentară ei. Contele rus, acum şi el puţin încurcat, le explică faptul că nu exista decât o singură armă de foc: revolverul său Webley. Îl va împrumuta camaradului român şi cum acesta poate nu era îndestul de familiarizat cu soiul acesta de armă, sub îndrumarea celor doui sublocotenenţi şi a căpitanului, va trage câteva focuri de antrenament. ”Sublocotenentul Sergiu fiind încă dezavantajat, va trage el primul. ”Ensuite, si je vais m'échapper à ma vie, je tenterai aussi ma chance en lui tirant dessus monsieur…” –”Atunci, de-o fi cumva să scap cu viaţă, îmi voi încerca şi eu şansa, trăgând în dumnealui. Sper ca Dumnezeu să ne îndrepte corect mâna şi să scăpăm amândoi cu bine...” Gheorghe Mantu încuviinţă, mirânduse că domnul Dmitr Korzosky, deşi un străin, se purta cu aşa politeţe faţă de un rang inferior, şi încă din altă armată. Va fi un duel sărac, care nu va putea fi povestit, din jenă, prietenilor, însă între oameni de onoare există întotdeauna înţelegere. Mai complicat ar fi fost doar în cazul unei bătăi în cuţite, dar cuţitele sunt apanajul golanilor de cartier şi ”apaşilor” tocmiţi de stăpânii lor în haine de domn şi venituri tâlhăreşti.

Cavaleristul Nicolae Mantu (Foto: B.V.A.U. Fond Nicolae Mantu):

Lucru cam neobişnuit pentru experienţa sa din sălile de judecată, în care văzuse multe, domnul Menelau îşi trase fratele de mânecă, cu sfială parcă, ca să-i şoptească ceva anume. Căpitanul Gheorghe Mantu zâmbi, niţeluş încurcat: ”Să nu uit: fratele meu judecătorul are o rugăminte mai... neobicinuită...”  ”Judecător?” – se îngrijoră Serge. ”A, nu vă fie nicio teamă! Fratele meu e un jude aşa, mai bohem: iubeşte să cânte la pian – în casa lui a călcat şi domnul Enescu, vine uneori şi avocatul Ionel Teodoreanu, cică şi scrie niscai lucruşoare nuvelistice, o fi având cevaşi talent... Însă cel mai mult îi place a prinde pe negativele sale din sticlă argintată cadre diferite. Sigur (zâmbi el), preferă să prindă fiinţe paşnice, de pildă dame tinere, mai îmbrăcate ori ba... Însă un duel n-a prins chiar niciodată în cutia lui năstruşnică şi acuma, că tot are ocazia...

54/ Şi cerneala curge, precum sângele!

Cavaleristul Nicu Mantu se adresă direct domnului conte Korzosky, arătând astfel curajul său demonstrat deja şi mai abitir în linia întâi de front, ca atunci când schiţase pentru ziar sau pentru viitoare tablouri în ulei scene îndârjite de luptă - şi mai ales, episoade în care apăreau şi cai! ”Mon colonel, pourrais-je dessiner... quelque chose pendant ce duel?” - îl întrebă pe conte, abrupt, pictorul gălăţean îmbrăcat în lunga manta de cavalerie. A schiţa ”ceva”? Contele nici nu putea bănui ce va putea schiţa pictorul din acest duel...

Rusul se încruntă, privind însă ţintă la aparatul fotografic: dacă pozele cu duelul făcute de sublocotenentul Menelau ajungeau să fie cumva văzute public, acestea puteau fi o mărturie primejdioasă, chiar pentru Curtea Marţială. Amintim: atunci când domnul fotograf George Makşay, furnisor al Casei Regale, expusese în vitrina atelierului său de pe strada General Lahovary poza unui tânăr erou din acest mare răsboi, isbucnise pe dată şi scandalul! Căci tatăl eroului, om respectabil, aflase, ca şi ceilalţi gălăţeni, chiar din acea fotografie în care o doamnă frumoasă se sprijinea de braţul tânărului ofiţer, că eroul adusese în oraş o contesă. Că frumoasa şi bogata contesă era mai vârstnică decât junele, mai treacă-meargă, dar pe deasupra, unguroaică. Băiatul pactiza cu „boanghina”, cu recentul duşman! Când încercă însă ca să aibă cât de cât o explicaţiune cu tatăl său, cunoscut de altfel pentru crailâcurile dumnealui de tinereţe, acesta îi trăsese pur şi simplu, scurt, două perechi de palme. Şi astfel, strălucirea iubirii care, se zice, trece peste orice, se stinsese! Măcar, dragostea e îngăduită în România, nu şi duelul…

Judecătorul Mantu îl asigură însă pe medicul rus, sub cuvânt de onoare, că imaginile vor rămâne ferecate în geamantanul său încuiat. Contele Korzosky vru să se asigure însă şi că gălăţeanul nu are vreo legătură cu vreo blestemată de gazetă-revolver. Rusul ştia că unele „specii” de gazetari ştiu să facă din ţânţar armăsar!

55/ Două palme și un foc de pistol

Sofia prinse cu urechea bârfa Svetlanei. Basarabeanca vorbea cu Boris doar ca să-și descarce tolba cu noutăți, dar, evident, mujicul rus nu înțelega boabă din româneasca păsărească a subretei domnului doctor Carnabel. ”Io am abaldit, rusnac bețiv, când văzui pe conașu´ Sergiu că-l va-nfrunta acu´ pă domnu´ conte!”, spunea servitoarea, iar domnișoara Sofia, care nu vedea lumina zilei, însă cu atâta auzea mai strașnic, năvăli peste Svetlana. ”Ia să-mi deslușești tu, fetico, despre ce înfruntare e vorba!” Pricina? Juna Sophie, iată, strașnic priej de sfadă între aliații ruso-franco-britanico-italiano-români!

”Dar cum de-și pernite cel domn Delara să se înfrunte fără voia mea?! Au îi sunt eu soră sau oarece rudă?!” Sophie îi ceru Svetlanei să poruncească lui Boris ca să înhame pe loc murgul doctorului Carnabel la șaretă. ”Dobre ciolovec!” - exclamă Boris, aflând că tocmai plecau pe urmele fostului său stăpân, care, deși îl împrumutase doctorului Carnabel, tot îi mai scăpa câte un mic ciubuc atunci când venea în casa din strada Spitalului. Sofia nu se gândea decât la pistoale și la modul în care cei doi pretendenți la inima ei își vor face găuri în trup, cum de prea multe ori văzuse fosta medicinistă.

Boris biciui nepăsător murgul, căci soarele se ridicase și fata se temea să nu ajungă cumva prea târziu pe câmpul de duel de la Calica. Ca să se poată înțeleagă cu mujicul, Sophie o luă în șaretă și pe micuța basarabeancă. Care îi spuse, de la distanță, că sublocotenentul român tocmai îl țintea cu un revolver pe contele rus - singurul care, ca medic, putea să acorde la o adică primul ajutor românului, ori chiar lui însuși, dacă va avea norocul să nu moară de tot.

Sophie o apucă de braț pe basarabeancă, lăsându-i urme vinete pe braț. Svetlana o conduse chiar până la Serge, iar Sophie întinse mâna, pipăind, după revolverul cald, după primul glonte tras de român, special, spre înaltul cerului. ”Cum îți permiți, domnule Delara, să îmi aduci numele pe un câmp interzis de duel? Cum mi-ar sta mie, cum i-ar ședea domnului doctor Carnabel, să devenim subiect de scandal în Înainte Galații-Noi?!!!” Și fata îi trase o palmă, cu sete, sublocotenetului. Năucit, Serge rămase ca stana de piatră, însă tânăra îl nimeri și pe celălalt obraz, cu incredibilă precizie. Contele îi prinse mâna fără pistol: ”Mademoiselle, eu o iubesc doar pe logodnica mea din Rusia!” Atunci, de ce se băteau ei?

Atunci, Nicu Mantu se apropie de conte, cu schița gata: ”Merci, compte!” Excelentul pictor animalier nu surprinsese duelul, ci calul rusului.

56/ Crai la crai crede

Mademoiselle, acesta este pistolul meu, vina este deci numai a mea”, interveni contele Korzosky. ”Desigur, eu cos răni, nu le fac, însă domnul sublocotenent a cerut explicație și ar fi fost rușinos a refuza un duel bărbătesc. Nu se cuvenea să aduc numele dumitale în discuție, așa că mă hotărâsem ca să trag în pământ. Duelul ar fi fost consumat...”

”Atunce, poftește dumneata revolverul, ca proprietar de drept. Mă bucur că n-am fost față la moarte de om. Simț că arma dumitale are o lucrătură frumoasă”, remarcă ea. ”Îmi cer iertare pân´la pământ, mademoiselle”, îndrăzni și sublocotenentul Serge Delara, jenat, roșu ca un rac. ”Dacă domnul doctor ar fi avut bunătatea să îmi desvălue de la început că are logodnică în patrie... ”  Sophie se încruntă: ”Văz că mascarada asta continuă! Cât de gentil poți să te arăți, monsieur Delara, care cutezi a-mi terfeli onoarea nepătată într-o dispută așa cum pot făptui numai mahalagii din mahalaua Tiribomba, cari se bat în cuțite pentru vreo subretă ori vreo coafeză!” Tânărul tăcu o vreme, apoi spuse, spășit: ”Sunt vinovat, însă numai osebita simpatie ce v-o port m-a făcut... ” Craiul Nicu Mantu, cari îi și schițase înfruntându-se ca două armate, mormăi neîntrebat: ”Cam multe vorbe, dacă mi se permite să spui... Lumea se schimbă, e mai modernă. Pân´și la Munchen, printre nemții cei reci și secretoși în sentimente au început tinerii a vorbi deschis despre... simpatiile lor. Un omagiu adus unei femei rămâne omagiu, chiar dacă mai greșește omul cu stângăcie... Excusez-moi, domnișoară și domnule conte, eu zic să ne bucurăm de orice zi cruțată de Dumnezeu în acest mare răsboi în care moartea era mai aproape decât viața”, aduse vorba pictorul. Sophie confirmă ușor din cap, însă puțin, spre a nu fi văzută. Nu se cuvenea totuși să îi dea dreptate artistului, chiar dacă ea nu cunoștea că libertinul personagiu sărea uneori pe geam ca să scape de asediul damelor cari se buluceau la Galați la... ”șarMantu” venind tocmai de la Munchen. Mde, mai vroia și dânsul ca să și picteze în liniște...

”Domnișoară, încă o dată, nu pretind ertare, înse aș putea nădăjdui să mai fiu primit, pentru vreun sfat pe cari să-l cer domnului doctor Carnabel?” ”Întreabă-l dumneata chiar pe dumnealui!” – îl îndemnă domnișoara, urcând alături de basarabeancă în șareta mânată de Boris. Cei trei frați Mantu salutară și plecară spre oraș în trăsurica lor. Contele se ridică în șaretă, cu cartea de versuri sub braț. Plecară cu toții. Rămas singur, Sergiu Delara o luă încet pe jos. Avea drum lung...

57/ Turgheniev, plimbat prin colonia elvețiană și pe la Mița Biciclista

Pentru că domnișoara Sophie tăcea acum îngândurată, Svetlana începu să-l boscorodească încet, pe rusește, pe Boris. Rusnacul zise ”Da” doar o dată, însă și pe rusește ”da” se zice la fel ca pe la noi.

Sophie mângâia blând, învelită în șal, parcă anume ca să nu răcească cartea, acel volum roșu de Turgheniev... Dar abia când tânăra își lăsă călduroasa ei berthe-uță ce-i acoperea bine buzele și nările de gerul aspru, subreta Svetlana, cu toate că stătea în față, pe capra șaretei, lângă rândașul Boris, tot  își opri iute privirea pe cartea legată elegant, în piele de vițel, chiar de contele rus. Basarabeanca se holba precum o hoață de coțofană, sburătoarea aia care, când îi trebuie, smulge chiar smocuri din blană și de pe câine, numai ca să-și căptușească dumneaei cuibul. Ori fură vreo mărgică, chiar dacă mărgica nu are gust de poamă - ci doar așa, pentru că strălucește frumos (na, că una le furase în vară, de pe masă, chiar o linguriță de argint), cu ochii iscoditori. Tot așa cum Svetlana ”fura” orice din cele la care putea trage cu urechea.

Păi, cum așa?! Cum Dumnezeu de se strecurase... singură cartea sub șalul coniței? Și... oare nu se jurase contele ăla rus că e bine logodit la el la Sankt Petersburg, ba chiar cu o prințesă?! Bărbații ăștia, cu mulți, pofticioși, ochi și totdeauna câteva țeluri! Nu, hotărât lucru, ea va îndrepta sufletul coniței expré spre domnișoru´ Sergiu - măcar el e român de-al nostru! Ei, fie el și oltean... Așa părea să zică acum ochișorii servitoarei, iar mai târziu se va vădi că aveam dreptate să cred aceasta.

Șareta domnului doctor Carnabel ocoli prin colonia elvețiană din oraș - ocoleau, însă drumul era aici mult bun, rezistase și la bombele din uriașe zeppeline! Erau din piatră tare, adusă din satul Greci, de peste Dunăre. Nu știați: anume din cariera ce îi fusese dăruită de sultan poetului Lamartine, ministru al Franței în revoluția pașoptistă... Milioane de cuburi din granit, tăiate în fiece an de către meșteri italieni băjeniți prin părțile noastre la vremuri de sărăcie la dînșii... Pe strada Mihai Bravu, șareta trecu chiar pe lângă casele alea... casele cele mai fercheșe... Le cumpărase matracuca aia - altfel, cum anume să-i spui?! - de harmazoană, zisa Mița Biciclista! Semn că la noi chiar FĂCEA să îți cumperi o casă, dar´-mi-te două! Mița aia, în fapt, Maria Mihăescu, fusese cerută în căsătorie, cumsecade, de însuși regele Manuel al Portugaliei. Dară trecuse ea prin multe paturi înalte!

58/ Nu orișice damă are, nu-i așa, un duel la picioare!

Neroada asta de Svetlana se holbă atâta la superba casă cu coloane, încât aproape căzu de pe capra șaretei! Ea nu avusese parte decât cel mult de o cămăruță mobilată, din care o dădeau afară la Sfântul Dumitru, când se reînnoiau slujbele, se schimbau chiriașii prea nevolnici, se tocmeau servitorii și se stricau stânele.

Madam Caliopi povestise doamnei Carnabel, iară basarabeanca trăsese bine cu urechea, să înțeleagă și ea cât de cât: Mița asta fusese cerută de nevastă chiar de către ditai regele Portugaliei, însă bucureșteanca nu și nu, respinsese pe amorezat, da´ preferase pe de-alde Grigorescu, pictorul - dac-ați auzit de dânsu´, pe domnu´ Take Ionescu, pe unu´ Goga... Ba și regelui nostru, bărbat și dumnealui, vez´ bine, i se cam aprinseseră călcâiele după Mița, de-i cumpărase și o ”biată” vilă cu două caturi, la București, în Amzei... De unde și porecla de Mița Cotroceanca, că prea era dânsa nelipsită, hodoronc-tronc, la Palat!

Ei, cu pension în străinătate, Biciclista asta nu era deloc fată proastă, era cetită chiar! Iar Mița Biciclista i se zicea din talentu´ unui gazetar cu limba despicată, dom´ Ranetti care, supărat că și el a fost respins de iubeață, i-a scos porecla după ce dumneaei a încălecat în văzu´ lumii pe velociped, pedalând, din înălțimea roții celei mari, auzi, îmbrăcată în pantaloni, ca bărbații! Fie ei și nădragi de catifea, ca fetele... Asta, Mița, de mică, biată fată de spălătoreasă, se ajunsese alături de metrese precum Maria Studenta, Mini Moft, Lina Magazia (se cam înțelege de ce), Lili Gheorghiadis și alte poame bune de Bucureșci...

”Apăi, coniță - începu cu binișorul Svetlana -, io zâc că băietu´ ista, sulocutinentu´ nostru, nu trebuie luat chiar în nume de rău: l-a dus pesemne inima să cerce duelu´ cu domnul rus...” Sophie nu îi răspunse imediat, iar când se hotărî, încercă să-i fie de bună învățătură și servitoarei, că nu se știe când s-o... duela vreun mahalagiu și pentru ea. Dar poate că domnișoarei își spunea ceva și sieși, așa, pe neștiute... ”Măi fetică - o țintui domnișoara cu o privire care nu vedea nimic, decât o ușoară bură de lumină roz - , măi fată, o femeie nu trebuie să ajungă prilej de sfadă între bărbați! Un nume de fată cuminte prea ușor poate fi pătat în discuțiuni și esagerări pe la popota ofițerilor ori la restaurant. Iar un revolver înseamnă blestem! Am văzut destule curtate cu vitejie, apoi lepădate, de-au băut bietele chibrite în alcool, sbătându-se cumplit în spasme!” Subreta credea însă că, din contra, când un bărbat riscă viața pentru o damă, atunci ea ar trebui să se mândrească de atențiunea ce i se dă din partea unui băiet-bine! Așa, din contra!

59/ O viață ghicită în cerneală violet

Poate că Sofia noastră cam întrecuse măsura, punându-i la punct, ea, o fată, pe doi bărbați, doi soldați abia trecuți printr-un răzoi cumplit, în care este mai bine a fi cu totul orb și surd, ca să nu ţi se mistuie cu totul inima... Un rus cu sufletul aprins și un oltean sfios. Până acum, dânsa se ținuse să nu ajungă la ceea ce străduise a nu înfăptui: să-i ceară adică micului pui de diavol Diță să se strecoare acolo unde numai el știe că pitise, așa cum îi poruncise domnișoara, mundirul și jurnalul fratelui său căzut în pământ strein. Îi ceru și acum puștiului, părând cu totul indiferentă, să îi aducă îndărăt numai ceva, un nimic dintre cele câteva încredințate: numai acea floare de tei găsită, presată, în carnețelul bietului ei frate, Sorin, rămas să doarmă sub pământ bulgar... Când copilul reveni cu foarea de tei uscată, domnișoara o mirosi cu nesaț și o ascunse în cartea lui Turgheniev de la contele rus, pe care o ținea cu plăcere în poală, de parcă s-ar fi pregătit să o citească. O citise ea cândva, într-o publicare românească, iar acum deschidea foile la întâmplare peste un rând de pagini, crezând ăpoate că va recunoaște bine, după mângâierea hârtiei doar, întorsătura frazelor de acolo. Anul trecut, la bombardamentele nemțești, din avion și dinzeppeline, ori de la tunurile bulgărești de peste Dunăre, pe când ea refuza să se refugieze cu ceilalți din casă în adăpostul din curte și, în timp ce asculta bubuiturile cumplite de afară, de care vor scăpa sau nu, miroasea cu nesaț cărți din biblioteca bunului domn doctor. Sau atunci când le cerea, în spital, răniților fără de știința buchilor, să îi descrie ei, oarba, literă cu literă, alcătuirea de cerneală violet, făcută din nuci cu cerneală, din sucul lor stors - cerneală strălucitoare, dar care putea foi văzută de ochi numai după jumătate de zi... Ea le deslușea, cu răbdare, scrisorile ori cărțile poștate primite de acasă - bineînțeles, mai adăugând de la dânsa lucruri numai de bine de la familii, de la vii și chiar de la morți -, anul trecut avusese un rost pe care acum, la pacea vremelnică a Armistițiului, îl pierduse de tot...

Sofia îngropă a doua zi, într-un colț de grădină ce putea fi regăsit cu degetele ei oarbe, floarea de tei, care rămăsese floarea de colț visată atâta timp de fratele ei...

Trecură mai bine de trei săptămâni fără ca rușinatul sublocotenent Sergiu Delara sau contele-medic Dmitr Korzosky să treacă pe la subreta Svetlana, respectiv pe la domnul doctor, cine știe dacă în realitate doar ca să o mai vadă pe ea.

60/ Un dar cu… mâncărimi

Trecuseră chiar peste trei săptămâni de la incidentul penibil al duelului de la Calica, fără ca soții Carnabel să afle că Sofia împrumutase șareta fără a le cere îngăduința și purcesese, ea, o tânără femeie, să se vâre între duelgii! Nu știu cum se face că Svetlana își ținuse binișor gura în tot timpul acesta, nici măcar madam Caliope nu aflase nimic-nimicuța, însă basarabeanca se fudulea, de aproape trei săptămâni, cu o bundiță nouă, cu garniture din blană de vulpe, la care medicinista oarbă renunțase pentru că, spunea ea, nu-i plăceau… culorile tighelului. Cică… Uneori, seara, doctorul îi mai citea Sofiei câte o nouă scrisoare de la fratele ei Sorin, aflat, ne gândeam noi, pe cine știe unde.

Sofia îndura fiecare scrisoare citită de cel care îi era ca un tată bun, de parcă nu ar fi știut că Sorin al ei zace de mult sub glie. Doctorul nu avea de unde să știe că sublocotenentul murise în lagăr, în Bulgaria, și se ținea de cuvântul dat flăcăului care, după recrutare, îi ținuse calea cu un pachet cu câteva sute de scrisori în plicuri deslipite, ca să nu fie nicio bănuială. Urma ca bunul doctor să citească regulat, ca noi, din vreme în vreme, căci scrisorile de pe front veneau foarte greu…

Era numai doamna Ecaterina în salonașul acum friguros atunci când doctorul Dmitr Korzosky sosi la ei. Contele rus o asigură pe gazdă că era vorba despre o delicată problemă strict medicală, ”de profilaxie”, o asigură el și doamna, ca soție de doctor bun, puse să o cheme pe Sofia în salonaș. ”Spune-i să-și pună bundița, că nu mai avem cărbuni pentru foc”, porunci ea Svetlanei, fără să observe că bundița tocmai apărea în fața sa. Mde, grijile casei și ale răsboiului ce putea reîncepe oricând din senin, la vreo toană a nemților, îi dădeau alte bătăi de cap Doamnei…

Față în față, doctorul Korzosky și medicinista Sophie, cea care își dorise de copilă să ajungă medic (auzi, o femeie-doctor!), își zâmbiră, iar ea descifră zâmbetul lui numai după mișcarea aerului. ”Sofia Alexandrovna, mademoiselle”, începu medicul, tușind jenat, ”am adus o alifie pentru dumneta.” ”Cum așa?”  ”Cred că… am luat  și eu ceva contagios, dar nu maximalism, nu bolșevism, ba ceva… mai puțin rușinos: m-am molipsit de scabie… sarcoptul râiei, cred de pe mânerul pistolului. Au luat și toate slugile care l-au atins. Acum a trecut perioada de incubație și chiar și eu…Ați atins pistolul acela și…”

61/ "Minerii" minusculi și alifia... de Crăciun

"Iertare" - spuse primul său cuvânt pe românește medicul rus, punând cu grijă pe taburetul rămas liber între ei doi cutiuța cu alifie, frumos împachetată în hârtie de mătasă, de parcă ar fi fost un dar de Crăciun, numai bun de pus sub Pom. Unguentul conținea creolină de prima calitate, pe care medicul o ținea la loc rece, lângă rădăcina unui arțar, departe de vreun slujitor lacom, care s-ar fi putut otrăvi. "Domnișoară - continuă el, normal, în franceză, mi-a trebuit tot curajul ca să vin spre a vă informa că sunteți o victimă a nelijenței mele. Sper ca leacul să intervină înainte ca pruritul să înceapă să vă chinuie...". Ea i se adresă cu blândețe: "Domnule conte, într-adevăr, pruritul acela este foarte neplăcut și jenant, însă alții suportă cu stoicism nu mâncărimea, ci durerile cumplite ale ranelor! Eu însămi am fost în preajma unor soldați bolnavi de tifos, cari nu se plângeau, doar se rugau", îi spuse ea. "Femeile ar trebui să se ferească de spitale, mademoiselle", o amenință el cu arătătorul, nevăzut însă, ci doar bănuit de ea. "Așa i-a poruncit soțul și doamnei Bengescu, scriitoarea, să nu se compromită într-un spital militar de campanie, dumneaei, o doamnă, soață de procuror - îi putea șifona dumnealui cariera -, înse dumneaei tot s-a dus ca să lucreze ca soră de caritate... Păi cum așa, dacă regina noastră chiar nu se teme, și nici copiiI săi nu se tem să îngrijească și să îmbărbăteze bolnavi de tifos exantematic, puteam eu să dau fuguța la adăpost?! Când  chiar și bietul mezin al familiei regale, principele Mircea, a pierit de tifos la Cotroceni, unde, vorba ceia, e greu să treci de gardă - glumi ea amar -, mama sa lăsând mormântul proaspăt spre a-și urma țara în marea bejenie, în Moldova".

Rusul o întrerupse ca să o pună în gardă: alifia cu miros înțepător poate otrăvi, dacă nu se administrează cu grijă! Cu plăcerea unui profesor, continuă să vorbească despre obiceiurile parazitului "miner" al cărnii, ce nu infectează numai omul, dar și pisicile ori câinii domestici, mistreții... "Nu, nu avem mistreți în casă", zâmbi ea. "Cu căngi și cârlige, sarcoptul sapă galerii, în care trăiește mai puțin de două zile", continuă netulburat oaspetele. "El este orb - găsește tot ce-i trebuie în galeria umană…". "Ca și mine, oarbă", spuse Sofia, încercând să zâmbească, precum o bună medicinistă. Nu îl întrerupse, ca să îi spună că ea cunoștea din facultate toate aceste… dedesubturi.

61/ Treburi femeiești. Precum... atacul la baionetă!

Contele îi explică domnișoarei Sofia, jenat, că mai întâi luaseră râie servitorii săi care îi curățaseră revolverul. Ori, chiar stăpânul armei se cuvenea ca să își curețe personal revolverul, nu mujicii!  Apoi, contele observase că luase și el râie, așa că imediat se gândi, rușinat, la Sofia. ”Și totul de la domnul sublocotenent Delara!” – conchise tânăra, fără să-i reproșeze ceva domnului conte. ”Dacă dumnealui nu căuta harță cu lumânarea, dacă nu sărea el cu palma la dumneata, provocându-vă să îi cereți satisfacție pe câmpul de duel, nu punea nimeni mâna pe patul revolverului!” ”Păi, nici vreo domnișoară nu s-ar cuveni să pună mâna pe arma cuiva, mademoiselle”, admise medicul rus. Ea îl minți însă, că ar fi atins revolverul infectat din greșeală – păi oare nu era ea cea oarbă?

Tânăra infirmă pregătise și ea un pachet pentru oaspete: împachetase din vreme, frumos, cartea, pe care contele se prefăcea că nici nu o recunoaște. De fapt, nici măcar contele însuși nu-și putea explica gestul nesăbuit de a-i strecura Sofiei, aproape o necunoscută, acea carte îndrăzneață atunci când ea urca în șaretă, pe câmpul duelului, la Calica. Că doar el era foarte, foarte îndrăgostit, îngrijorat de depărtarea de atâtea mii de leghe dintre ei, poate și puțin gelos, de logodnica sa răpitoare rămasă la Sankt Petersburg – ”Mașa sa”: prințesa Maria Alexandrovna Renin. Ultima dată, prințesa îi scrisese… că se înscrisese voluntar într-o grupă țaristă de luptă, ajunsă de temut: Batalionul Morții. Trupe de șoc voluntare înființate de Maria Boșkareva, batalion de temut, alcătuit însă… numai din femei. Cică ideea a pornit din imaginația remarcabilă și bolnăvicioasă a acelui condotier canadian, așa-zisul colonel Joseph Boyle. Cel care, după organizarea unei primejdioase evadări în masă, reușise ca să aducă în portul Galați pe cei vreo 70 demnitari români ținuți prizonieri în Rusia de către bolșevici… Merită să vă depăn și povestea comandantului-femeie Boșkareva, ce își instruia recrutele mai dur chiar şi decât cel al armatei bărbătești ţariste. Au fost peste două mii de femei, și foarte sărcace și foarte bogate, multe cu educație, chiar și  studente, a treia parte din trupă având măcar studii  de liceu. În timpul ofensivei Kerenski, trupele ei au fost singurele care a continuat lupta de la Smorgon, chiar capturând trei tranşee nemțești. S-a ajuns până acolo încât bărbaţi de prin alte batalioane au venit ca să lupte sub comanda Boșkarevei!

62/ Femei sub arme

Și tot Boșkareva aceasta a condus sângeroase atacuri la baionetă, a ucis, a fost rănită de mai multe ori... Anul trecut, pe 25 octombrie, tocmai aceste trupe femeiești de șoc au asigurat apărarea Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg, îndepărtând pe cazacii și pâlcurile de soldați bolșevici… Și iată, chiar regele Angliei, George al V-lea, a primit-o în audiență pe Boșkareva, omagiind-o, numind-o "Jeanne d´Arc a Rusiei". Rusoaica albă, vânătoare de trupe roșii, prima femeie ofițer din armata rusă, fost primită chiar și la Casa Alba, chiar de către președintele Wilson în persoană…

Înspăimântătorul Batalion al Morții, alcătuit numai din femei, fusese însă desființat anul trecut, de domnii ofițeri ofensați de faptul că acele femei războinice nu permiteau soldaților bărbați să părăsească lupta… Domnul doctor Carnabel nu cutezase însă să își informeze colegul chirurg despre faptele sângeroase aflate, de teamă pentru dragostea acestuia pentru prințesa sa intrată de bunăvoie sub arme…

Însă atunci… de ce naiba îi dăruise tinerei infirme din Galații atât de îndepărtați de strălucitoarea capitală țaristă această carte care povestea, printre alte mici frivolități, despre un sfios început în dragoste și de inițierea unui tânăr în arta geloziei?! Și încă strecurându-i așa ferit acea carte, numită "Premier amour", scrisă de celebrul romancier și dramaturg Ivan Sergheievici Turgenev, fără să o avertizeze?! "Turghieniev este plictisitor" scria Tolstoi la Dijon, în jurnalul său, despre scriitorul ce avea să moară lângă Paris...

Sofia împinse delicat cartea spre conte. Căci putea fi hârtia pângărită, ca și revolverul acestuia, de acele aproape invizibili paraziți! Nu, o asigură el: servitorii nu puseseră vreodată mâna pe carte, iar el nu o deschisese de altfel de mult. Dar încă își mai amintea, cu exactitate, părți de la începutul acelei scrieri. Iată dară: ”Este rândul tău, Serge Nicolaiévitch”, spuse gazda.” ”Sergiu?” - tresări Sophie, poate cu neplăcere, dar poate că nu... Însă tânăra își luă pe dată seama. Citatul continua, într-un fel de... ”Decameron” rusesc: ”Apelantul, un bărbat scund și blond, cu fața plină, s-a uitat la gazdă, apoi și-a ridicat ochii. „Nu am avut o primă dragoste”, a spus el, în cele din urmă. Am început direct cu a doua”...

Se auzi acum că afară tropăiau soldați. Ca noi toți, și Sofia se temea de grupurile de soldați dezertori ruși răzlețiți prin oraș. Puteau să le prade casa! Chiar și contele putea fi împușcat de vreun bolțevic!

63/ Sofia salvează Garnizoana de rușinea liliecilor

Sofia află, însă mult mai târziu, că rabia purtată de pistolul duelului fusese luată de la... lilieci. Bombardată în iarnă, casa în care fusese găzduit contele rus, crăpată atât de puternic, încât frigul nopții năvălea nestingherit înăuntru, construcția se mai ”bucura”, încă din toamnă, cu un pod al casei plin de foșnetele aripilor din piele ale micilor ”șobolani de aer”  care atârnau cu capul în jos și umpluseră bine cu excremente scândurile vechi ale podului, dulapii și grinzile grele din lemn.

Acum, tot ceea ce îi trecu prin cap domnișoarei cu gândul că celălalt partener direct de... râie al doctorului țarist, sublocotenentul oltean, tocmai împrăștia rușinoasa boală printre camarazii săi, putând să molipsească, Doamne-ferește, întreaga Garnizoană a Galaților! Și trecuseră deja două săptămâni! Medicinista oarbă o strigă de mai multe ori pe Svetlana, iar basarabeanca își târî într-un târziu târlicii în salonaș, fără prea multă tragere de inimă. Băuse câteva gâturi de basamac – de fapt, niște spirt medicinal tras prin pâine, destul de bun însă dacă tot se terminaseră de mult lemnele de foc... Servitoarea își șterse buzele cu dosul palmei drepte. ”Holerca” provenea din spirtul rusului Boris, care îți dădea orice dacă ridicai glasul destul de tare – fie că el înțelegea, fie că nu înțelegea nicio boabă din ceea ce îi cereai.... Rachiul ăla prost doar că nu te orbea, însă Svetlana, ca și taica Borea, mujicul cel tăcut, erau rezistenți foarte!

Cele două femei vorbiră o vreme în șoaptă, apoi servitoarea ieși o vreme din încăpere, pentru a se întoarce cu o cutiuță din cele pentru prafuri, pe care le păstra domnul doctor Carnabel, chiar dacă prafurile alea se isprăviseră de mult. Svetlana desfăcu hârtia cu ”darul” de la conte, deschise căpăcelul cutiei de tablă din interior și, înarmată cu o linguriță, răsturnă jumătate din soluția de creolină în cutiuța goală. Când totul fu pregătit, domnișoara îi strecură subretei ceva în palmă. Din acea clipă, Svetlana putu fi văzută fălindu-se, atunci când ieșea din curtea casei de pe strada Spitalului, la gât cu un nou lănțug, argintat, cu o  delicată cruciuliță din  ametist, piatra anticilor druizi și a vechilor brahmani, care poate vindeca frica... Se spune că această piatră  violet este chiar în stare de a  înțelepți, însă așa ceva nu era cu putință și în cazul uneia precum încrezătoarea Svetlană.

”Ai mare grijă, pe ulițe poți să dai peste dezertori ruși. De simți oarece, dai iute fuguța și te ascunzi mătăluță, nu intri cumva în vorbă!” – o sfătui Sofia.

64/ Svetlana se face poștașul sublocotenentului

Înarmată cu jumătate din doctoria salvatoare de râie, Svetlana hălădui însă timp de trei zile până la poarta Garnizoanei și înapoi. Tot fără niciun folos: domnul sublocotenent Sergiu Delara tot nu părăsise arestul. Cu părere de rău, domnul comandor Rizer îl pedepsise strașnic pentru lipsa la apel în ziua aceea nenorocită a duelului de la Calica. Șeful Garnizoanei îl aprecia, chiar ținea la tânărul care făcea totul cu un entuziasm uneori prea copilăresc, dar vremurile erau tulburi. Primise notă prin telegraf că în județul Covurlui ajunseseră vreo patruzeci de mii de ruși dezertori, plecați cu arme cu tot din nordul Moldovei. Nebună cum era ea, mititica, Svetlana nu se temea de ruși, fugari ori nu, așa cum nu se temuse ea nici de nemți, nici de italieni, englezi, de francezi, chiar și de turci ori bulgari, cu care se preumblase în vară ori îi vizitase la unitățile lor, la spitalele militare ori în locul de prizonierat, așteptând mutarea în lagăre. Ea nu se temea de ruși cum se temea de acele jivine foarte-foarte mici care săpau în pielea de om! Nesuferita râie se putea întinde cât timp sublocotenentul rămânea tot sub lacăt și Doamne ferește ca toți băieții din Garnizoană să nu se bolnăvească pân´atunci cu toții!

Când tânărul scăpă din arest, Svetlana ceru îngăduința ca să îi vorbească. Îi întinse leacul ambalat într-o pagină din ziarul ”Înainte GALAȚII-NOI” - Svetlana dăduse să rupă o pagină ”mai puțin trebuitoare” din cartea lui Turgheniev, una care avea cele mai puține litere pe ea, însă domnișoara se opusese. Sublocotenentul o rugă să îi transmită ea domnișoarei Sophie că el îi cere iertare și să fie liniștită, căci nimeni din Garnizoană nu fusese atins de flagel; sufereau numai de frig... Se anunță însă, cu curaj, în vizită la casa doctorului Carnabel pentru  a doua zi seara, când i se va permite bilet de voie.

A doua zi după prânz, Svetlana îl pregăti din timp pe ”supraveghetorul” Diță, un Mackensen al asedierii de tineri înamorați - căci amor părea să fie între cei doi tineri, chiar așa credea Svetlana și nu înțelegea încă don´șoara Sofia...
Mai ales aici la Galați, războiul arsese flori, trunchiuri, până la rădăcină. Iarna golise de oameni, chiar și după Armistițiu, străzile bombardate, cu case rău înnegrite de fum: cum să vezi țigăncușe cu panere de flori, ca ”d´antan”?! Astfel, tânărul făcu un mare efort financiar, doar-doar o stinge nervii domnișoare: îi cumpără flori... pictate. Cu tot cu vas de lut - pictat...

(Va urma)

CITEȘTE online și HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy) - CLICK AICI

Citit 15501 ori Ultima modificare Duminică, 18 Aprilie 2021 23:04

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro