* Interviu cu una dintre cele mai importante figuri ale teatrului gălăţean în ultima jumătate de secol *
Are aproape 40 de ani de teatru la Galaţi şi a jucat aproape 100 de roluri pe scena de la „Fani Tardini”. O adevărată doamnă a scenei gălăţene, Liliana Lupan îşi serbează astăzi ziua de naştere. Prilej pentru noi, pentru colegii din teatru şi pentru publicului gălăţean să îi transmită un „La mulţi ani!” din toată inima.
O trupă fabuloasă
- Cum a fost primul contact cu Teatrul din Galaţi?
- Terminasem facultatea de puţină vreme, iar la Galaţi era Dan Plăeşu director, care aducea regizori de marcă, între care s-a nimerit să fie şi domnul Petre Sava Băleanu, care lucra la Televiziune atunci. Noi lucram cu dumnealui şi ne-a spus că la Galaţi este nevoie de actori tineri.
Eu eram la Sibiu, împreună cu soţul meu, şi el actor, cu care am fost împreună până acum 25 de ani când Dumnezeu l-a luat la El… Şi am venit aici.
Înainte de a fi angajată, am văzut câteva spectacole puse în scenă la Galaţi. Ce să zic, era o trupă fabuloasă, cu nişte actori extraordinari, foarte talentaţi, care acopereau toate compartimentele. Acesta era teatrul din Galaţi când am venit eu aici.
- Aveţi aproape 40 de ani pe scena de la Galaţi. Ce înseamnă această scenă pentru dumneavoastră? Ce înseamnă scena, în general?
- Eu îmi iubesc foarte mult profesia şi am făcut-o din pasiune şi cu pasiune. M-am chinuit să intru la institutul de teatru, se intra greu, pentru că se mai făceau şi diverse aranjamente.
Iubesc fiecare personaj cu care m-am întâlnit, e o mare emoţie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu fiecare personaj. Totodată, am simţit tot timpul o anumită teamă că nu aş putea să ajung să redau pe deplin un personaj.
- Poate că teamă e mult spus…
- Ba nu, să ştiţi că răspunderea asta pe care o ai în faţa publicului îţi dă un pic de spaimă atunci când te întâlneşti cu un personaj nou. E o necunoscută în faţa ta. Până ajungi să îl descifrezi trece destul timp.
Tot mai sper la un rol care să mi se lipească de suflet
- Vorbeaţi despre personaje. Care sunt rolurile care v-au marcat cariera de până acum?
- Multe. Zău, foarte multe. La Galaţi mi-au rămas multe la suflet şi cred că şi eu am rămas în conştiinţa publicului cu câteva dintre ele. Pentru să, să ştiţi, nu există bucurie mai mare decât să întâlnesc generaţii care acum sunt mature şi care îmi spun: „ştiţi, mi-aţi marcat adolescenţa, v-am văzut în «Femeia îndărătnică», v-am văzut în «Sângele», în «Don Juan»”. Şi acesta este un lucru nemaipomenit.
- Care dintre roluri vă defineşte ca persoană?
- Nu aş putea să spun. Cred că mai degrabă un conglomerat de roluri.
- V-aş ruga să faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Coborâţi puţin de pe scena pe care aţi jucat atâţia ani şi priviţi în urmă. Spuneţi-mi, cum o vedeţi pe Liliana Lupan?
- E greu. Eu zic că au fost şi momente bune, şi momente mai puţin bune, pentru că nu poţi să faci toate rolurile la un anumit nivel. Plus că pentru o actriţă, odată cu înaintarea în vârstă există din ce în ce mai puţine roluri ofertante.
Ar cam trebui ca teatrul, dacă ţine la un actor, să încerce să îl pună în valoare, măcar cu un rol într-o stagiune pentru că există piese şi roluri care s-ar potrivi la vârsta mea sau a doamnei Citta Baciu.
Deci, din punctul acesta de vedere, mă simt puţin frustrată şi aştept, poate se iveşte ceva. Tot mai sper. Tot mai sper încă la un rol care să mi se lipească de suflet.
- Încă visaţi la rolul vieţii…
- Nu neapărat. De exemplu, mi-am dorit foarte mult să joc Ibsen… Poate că şi vremurile sunt de aşa natură. Trebuie să ţii cont şi de contextul în care teatrul îşi face prezenţa simţită în societate.
Vremurile sunt aşa cum sunt
- Aţi colaborat practic cu toţi artiştii de la Galaţi. Care sunt partenerii de scenă, colegii care v-au impresionat, v-au marcat felul în care jucaţi?
- În primul rând soţul meu, Dimitrie Bitang, pentru că eu fiind foarte tânără, iar el având puţin mai mult experienţă, îmi era întotdeauna un critic foarte pertinent. Am şi jucat împreună.
Apoi Mihai Mihail, Mitică Iancu, Eugen Popescu. Exact cei care nu mai sunt. Şi cu Vlad Vasiliu am jucat mai mult de-a lungul carierei. Şi când eram mai tânără, şi acum ne întâlnim frecvent pe scenă.
- Cu colegii mai tineri cum vă înţelegeţi? Se poate vorbi despre un conflict între generaţii?
- Nu, categoric nu. Deşi ei au o altă mentalitate. Noi am fost din Institut învăţaţi cu mai multă disciplină, pe care mai tinerii mei colegi nu o au, ci şi-o formează aici, în teatru. Dar eu îi respect, ei mă respectă şi zic că ne înţelegem, iar atunci când ne-am întâlnit pe scenă a fost foarte bine. Iar acesta e lucrul cel mai important.
- Puteţi face o comparaţie între teatrul de ieri şi de azi? Între publicul din anii ’70, ’80 şi cel de astăzi.
- Sigur, sunt alte vremuri. Înainte de ’89 lumea venea din convingere la teatru. Acum, publicul nostru e unul tânăr în general şi acesta e un lucru bun. Dar am senzaţia că a dispărut generaţia matură, cea cunoscătoare de teatru. Este vorba despre cei care erau tineri când am venit în Galaţi.
Aveam prieteni medici, profesori care nu scăpau o premieră, veneau tot timpul la teatru, erau alături de noi şi ne bucuram de fiecare succes al nostru. Ei bine, oamenii aceia, chiar dacă mai există, s-au îndepărtat de teatru.
Poate că au anumite probleme, poate că vremurile sunt cum sunt… Acum mai vin doar tinerii şi probabil cei care sunt împătimiţi şi au rămas cu această educaţie a teatrului.
- Unde se situează teatrul, cultura în general în societatea actuală?
- Noi am ajuns puţin Cenuşăreasa societăţii, adică e dureros că nu suntem niciodată menţionaţi, nu suntem băgaţi în seamă. Cultură nu mai există. Despre cultură în timpul campaniei electorale nu am auzit decât un singur om vorbind.
Mi se pare că se înregistrează un regres şi ar trebui să ne întrebăm de ce. Inclusiv noi, în teatru. Întotdeauna au fost meandre, ca apele Dunării. Asta e viaţa.
