Inclasificabil. Acesta ar fi un cuvânt bun pentru a începe o discuție despre poetul Dumitru Viorel Neagu și poezia sa
Deși ispita receptării în cheie neomodernistă ar fi destul de puternică, chiar dacă titlul volumului de debut ne-ar putea trimite către un clasicism atemporal, al valorificării temelor... clasice, printre care, s-a mai observat, Iubirea și mai ales Iubirea mai presus de iubire ar fi la loc de cinste...
Dumitru Viorel Neagu dansează, la început, cu lupii (uneori și eul liric este un "lup flămând", alteori lupii îl mai și sfâșie, evident, nu la propriu, p.41), ca un Kevin Costner (clasicizat și el), este fără de bătrânețe, ca în basm, în ultimul poem (al cărții). Este trubadur, ca un fel de François Villon.... incredibil, ca un călător în timp, un vizitator, dar deloc grotesc ori comic, precum în seria de filme franțuzești. Villon, cu o altă recuzită: "Simțisem arsura, văzusem semnul, oare nu ești nălucă? Cel mai mare câmp cu maci înfloriți este în acest vers/ Tu cuvânt roșu, eu un bob de neghină înfricoșat/ Și nădejdea unei zile liniștite ca un suspin:/ Sărmana mea chemare era o șchioapă ce mi se învârtea în odaia făcută din snopi de paie/ Călcându-i umbra, eu cosașul." (p.22 - "Ca de paie, oftatul")
Magician, poate apela precum tânărul Eugen Ionescu, la ființe mici, poate neînsemnate, bune pentru un haiku, dar miza este Înaltul, cu jocul și protecția îngerilor și a altor ca ei, Nunta cu imaginile și cuvintele: "Altădată într-o velință prindeai o nuntă,/ Firele de lână puteau povești despre nași,/ Însemnați în brazii bătuți în război cu verde,/ Alte noduri însemnau lăutarii, pe margine, dar cu roșu aprins./ Urzeala cea mai deasă,/ Pe care se împleteau mirii,/ Era din borangic tors doar de fete neștiute./ Altădată într-o țoală de zestre se puteau înnoda visele de muiere,/ Alaiul unei case ce va veni în sat./ Acum îți scriu un caier de cuvinte,/ Să-ți zic de nuntă și de mii de noduri,/ Să-ți fac o cuvertură din versuri ca din lână,/ Cu degete de ițe,/ Într-un război de țesut,/ încropit în mine." (p.87 -"Luni, zi de muncă")
Iconar-țesător, Dumitru Viorel Neagu realizează o altfel de tapiserie (de la Bayeux, localitate în Normandia, Franța; "Croind emoții" este alt poem!), a Cuceririi Poeziei de către om, într-un altfel de... "război", de țesut, de rostit, de scris. Dar nu este încropeală: Christian Crăciun scrie în prefață de vitralii, realizatorii copertei te trimit la miniaturi de pe incunabule. Pentru poemele pe care le scrie poetul nostru, s-ar putea reinventa piramidele, pentru o nouă aventură a splendorii hieroglifelor: "Istoria și năpasta" - "Mă seacă-ntr-o arșiță sudalmele nopții/ Căci n-am visat nimic, ba dimpotrivă./ Am fost pierdut în somn ca-ntr-o furtună de nisip, cămilă/ Și nicio oază nu mi-a odihnit samarul,/ Ca o corvoadă mă închide caravana într-o dună/ Și sunt captiv bob de curmal sub piatră.../ Nu am scăpare să visez izvoare/ Și mă usuc ca foaia de papirus./ De-acum mă scriu, devin hieroglifă." (p.39), cuvântul "hieroglifă" revenind și în alt loc.
Da, aproape că nu există Dumitru Viorel Neagu, este in-cre-di-bil, chiar și în neîmplinirile sale de îmblânzitor al Frumuseților (pe) care încearcă să se/le salveze dintre lumile unde se zbat, precum peștii aruncați de furtuni abstracte pe uscat!
