- Jay Parini, "Borges și eu: o întâlnire", Ed. Humanitas Fiction, 2023, în traducerea lui Mihnea Gafița
Din multe puncte de vedere, cartea lui Parini este un road movie, pardon, book, măcar parțial, ca și „Munții înalți ai Portugaliei” sau „Linia Kármán” a Andreei Răsuceanu, ultima avâng Galațiul în prim plan…
„Borges și eu” este una dintre acele cărți care te pot învăța, ca să cităm iarăși din personajul Borges, să citești „rămânând atent la ce se găsea în afara textului propriu-zis, în marginile lui sau printre rânduri. Ba chiar și printre cuvinte, și printre silabe!” (p.286)
În contextul mondial actual, este o carte anti-războinică (vizat este războiul din Vietnam, cel al americanilor: naratorul „fuge” sănătos de încorporare! Sunt pagini care justifică, nu numai arta fugii, dar chiar și războaiele necesare; precum cel dintre 1939 și 1945, mă rog, 1941 și 1945 pentru Unchiul Sam! „Duhoarea lăsată-n urmă de Hitler trebuia ștearsă…”, p.281)), rândurile în care este „surprins” cel mai bun prieten plecat să lupte în Vietnam, unde și este ucis, sunt năucitoare. După cum mărturisește scriitorul în postfață, varianta de text publicată până la urmă este „un fel de memoir ficționalizat, de «narațiune» sau de «ficțiune» borgesiană. Este și un palimpsest, într-o oarecare măsură, fiindcă un text a fost scris peste alt text, cu multe ștersături; textul subiacent abia dacă se mai distinge, dar nu este mai puțin important, în măsura în care oasele lui străpung pielea. Povestea de față a căpătat forma unei ficțiuni, poate autoficțiuni, și reziduurile acelei modelări supraviețuiesc în transformarea ei în textul de față, subintitulat O întâlnire.” (p.330)
De fapt, în carte sunt mai multe întâlniri, sunt și ceva povești de dragoste, dar o Singură Mare Întâlnire, deși nici cele cu Alastair Reid sau cu George Mackay Brown n-ar fi chiar de neglijat! Întâlnirea Mare este cu… Borges, evident, de aici și titlul cărții. Un monstru sacru. (Printr-un concurs de împrejurări, Parini, american refugiat în Scoția pe motiv de doctorat, ajunge să aibă grijă de… orbul Borges, ajuns la 70 de ani. Și pornesc într-o călătorie cam inițiatică prin Scoția, ajungând și la Loch Ness, evident. Prilej de a se vorbi despre… monștri:) Zice Borges, într-un moment de tensiune între cei doi, după ce aproape se îneacă amândoi, din pricina entuziasmului… divin (sic!) al poetului argentinian, care a răsturnat barca: „- Și eu sunt un monstru. Și dumneata ești un monstru. Nu există ființe umane care să nu-i conțină, în inimile lor, pe Nessie ori pe Grendel. Înotăm în ape sumbre, mai ales noaptea.” (p.218; de fapt, căderea în apă are loc după acea replică!
Apropo de măiestria scriitoricească, deși este o carte realistă, având, totuși, un moto din Oscar Wilde care este acesta: „Viața reală este deseori aceea pe care nu o duci”, cititorul va trece deseori în alte planuri, cu schepsis, întâlnind ba vrăjitoarele din „Macbeth”, ba niște combatanți dintr-o luptă celebră ș.a.m.d., ba chiar monstrul din Loch Ness, menționatul/a mai sus Nessie)... Zeii fiind și ei niște… monștri (demni de arătat, etimologic), sunt aproape de lumea ideilor: „Privindu-l (nota noastră: pe Borges) cum stătea comod și-n siguranță lângă foc, m-am gândit la cât de rar impietau aspectele fizice ale realității asupra vieții lui cotidiene. Chiar și umbletul lui - punând talpa toată odată, cu grijă, ca și cum ar fi călcat pe cărbuni încinși cu picioarele goale - sugera o ezitare în felul în care se conecta la planetă. Loch Ness fuese pentru el o idee, nu o masă de apă rece ca gheața, care l-ar fi înecat foarte ușor.” (p.228)
De altfel, mai târziu, Borges zice: „Monștrii mie-mi provoacă milă… Toți cititorii și-i aleg drept ținte ale urii. Eu nu detest fiara…” Dacă este sau nu este Borges un monstru, rămâne să descoperiți!
