Un an fără cărturarul Galaţiului

Un an fără cărturarul Galaţiului
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Vine o vreme când despre personalităţile ce au marcat o comunitate se vorbeşte la trecut. La prezent rămâne să răspundă opera lor.

Acum un an, pe 25 ianuarie, Paul Păltănea se stingea în apartamentul său din centrul oraşului. Oraş despre care cel mai onest e să spunem nu că l-a primit cu braţele deschise pe acel copil venit cu familia din Capitală, ci mai degrabă că el, Galaţiul, a fost adoptat de un venerabil istoric.

Pentru că acesta din urmă i-a dăruit, ce preţuire mai mare poate exista?, pe lângă toţi cei 84 de ani ai săi, o carte: “Istoria oraşului Galaţi, de la origini până în 1918”. Cu doi dintre oamenii care i-au stat mai aproape în ultimii ani de viaţă - Valentina Oneţ, şefa serviciului Colecţii speciale de la Biblioteca “V.A. Urechia”, şi Cristian Căldăraru, directorul Muzeului de Istorie - am pornit în căutarea cărturarului pierdut al Galaţiului.

Cartea sacră

A stat o viaţă întreagă aplecat peste o lume a buchiilor unde nespecialiştii nici nu ar şti ce să caute. E vorba despre cartea veche românească, în mod deosebit. Ca obiecte de studiu, dar şi produse finale ale studiilor sale, cărţile erau sacre, povesteşte doamna Oneţ:

“Dacă aţi şti cum le atingea, cum le deschidea, cu sfinţenie, ca să caute un singur amănunt care îi lipsea”. Din 1990, de când a ieşit la pensie, zi de zi se afla în depozitul de cărţi al Bibliotecii “V.A. Urechia” sau la Arhivele Statului din Galaţi. Cărţile şi cercetarea erau, la rândul lor, pretext de prietenii. Aşa s-a legat iremediabil actualul director de la Istorie de Paul Păltănea, căruia i-a cerut sprijinul să înveţe grafia chirilică.

Un om care nu vrea să trădeze nici după moarte scrisul nu e unul obişnuit. Dorinţa “Patriarhului Galaţiului” a fost ca în primele clipe după moarte să fie aşezat pe biroul lui de lucru. De altfel, până în ziua în care s-a mutat să lucreze în altă lume a lucrat la corectarea volumului doi al “Istoriei…” sale. Aceasta să fie “onestitatea faţă de muncă” pe care i-o venerează Valentina Oneţ?

“Am crezut că va trăi tot timpul”

Semnele unei slăbiciuni fizice - durerea de picior care a dus la amputare - s-au îngrămădit în ultimul său an de viaţă. Nu îi stătea însă în fire să se plângă. Ca şi cum numai perioada în care a stat în temniţele comuniste ar fi fost suprema durere. Prin comparaţie cu slăbiciunea din ultimii ani, tinereţea lui interioară îi oferea atributele unui nemuritor. “Am crezut că va trăi tot timpul”, şopteşte Cristian Căldăraru despre părintele său spiritual, “regret enorm că nu am avut un reportofon să îi înregistrez cuvintele”.

Prezent la fiecare eveniment cultural din oraş - lansări de carte, expoziţii, ca să nu mai vorbim de celebrarea momentelor istorice - Păltănea îşi îndeplinea tabieturile (sau datoria?) de intelectual, fără a face rabat în ce priveşte cercetarea. „Era un intelectual de modă veche”, îl caracterizează dna Oneţ.

Şi parcă îl vedem, cu părul alb şi cu bastonul negru, ce-i dădeau un plus de prestanţă, răsărind direct din perioada interbelică. Era nelipsit din viaţa culturală a urbei, mereu avea ceva nou de povestit, scria întotdeauna la o lucrare pe care urma să o publice într-o revistă, era deschis la dialog.

Iar de-a lungul timpului s-a oprit nu numai asupra istoriei oraşului, a genealogiei marilor familii, toponimiei sau heraldicii ci, tangenţial, şi asupra artelor plastice, filmografiei sau cartografiei. „Pe noi ne surprindea câteodată recitând poezii, vă vine să credeţi?”, îşi aminteşte şefa de la Colecţii speciale.

Cristian Căldăraru spune că l-a cunoscut şi pe Paul Păltănea cel „şugubăţ”. „La Iaşi, în 2006 (avea 82 de ani - n.r.), seara, după un congres, o sală întreagă l-a aplaudat după ce a onorat invitaţia la vals a unei doamne. Da, şi a recitat şi vreo 20 de poezii. Îi plăceau cele de dragoste.”

Călătorie în trecut

Dacă omul Paul Păltănea nu prea avea răgaz să călătorească, iar când o făcea, ţinta lui era o bibliotecă, istoricul Păltănea compensa, voiajând prin intermediul cărţilor, în timp şi spaţiu. Cristian Căldăraru i-a adresat odată o provocare demnă de o scenă dintr-un film documentar: o călătorie imaginară în Galaţiul vechi.

„Era în 2006, vara. L-am luat de acasă la 8,30, am mers pe Gamulea, în spatele Modernului, pe Cuza, pe Domnească, apoi pe Mihai Bravu. Îmi spunea: aici a locuit cutare, pe ruinele astea era casa lui cutare, strada se numea aşa. Obosise. Era 12,30. Făcusem, timp de patru ore, o călătorie în timp.”

Incursiunea în Galaţiul lui Păltănea e memorabilă. Dacă pentru cele 240 de minute ar fi fost de ajuns banda unui reportofon, pentru cărţile, lucrările şi articolele în care cercetătorul numeşte măcar în treacăt Galaţiul nu ar fi suficient un raft de bibliotecă. Practic, aproape fiecare scriere de-a sa conţine numele Galaţiului.

Directorul Muzeului de Istorie nuanţează: “Nu s-a considerat niciodată bucureştean. Spunea „eu m-am renăscut a doua oară aici”. A fost oraşul care i-a oferit o sursă de informare, care i-a pus la dispoziţie documente, care l-a făcut să scrie ce a scris”. Doamna Oneţ pune punctul pe “i”: “Fiecare gălăţean ar trebui să fie o fărâmă din domnul Păltănea”.

O datorie morală

Pentru majoritatea, chiar şi o fărâmă ar fi mult prea mult. Munca lui de Sisif, atât de migăloasă, este inegalabilă. “Nimeni din Galaţi, oricât de mare istoric s-ar declara, nu poate să scrie ceva fără să se raporteze la scriiturile lui Paul Păltănea, indiferent că le acceptă sau nu” (Cristian Căldăraru).

“Fiecare moleculă a lui răspundea istoriei României” (Valentina Oneţ). Din acest punct şi până a continua lucrul început de pasionatul cercetător e cale lungă. Dar nu imposibilă. Ştiind că nu va putea să continue lucrarea sa de căpătâi, “Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, a căutat să lase moştenire… naşterea unei noi cărţi. Directorul Muzeului de Istorie speră să ducă la final acest demers, alături de alţi câţiva cercetători.

Datoria morală faţă de istoricul Galaţiului ne-a părut covârşitoare, cel puţin la cei doi interlocutori ai noştri. Dar ea nu se opreşte doar la aceştia.

Zilele acestea, sub îngrijirea părintelui Eugen Drăgoi de la Episcopia Dunării de Jos, a ieşit de sub tipar primul volum din ediţia a doua, revizuită de istoric, a “Istoriei…”. Al doilea volum, la a cărui corectură lucra când a murit, stă să iasă, de asemenea, din tiparniţă. Cât de curând, strada pe care a locuit (Str. Lupeni) ar urma să primească numele cărturarului.

În plus, Asociaţia Profesorilor de Istorie de la “Dunărea de Jos”, al cărui preşedinte de onoare a fost Păltănea, va fi botezată cu numele protectorului ei.

Citit 1260 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.