Gingaşa poezie „Somnoroase păsărele” a fost pusă pe note şi a devenit astfel, acum câţiva ani, un adevărat şlagăr în Suedia, mi-a povestit autorul tălmăcirii, traducătorul Ion Ianoşi. Eminescu pe muzică de romanţă – ce părea mai potrivit şi în perioada interbelică?! Eminescu romantic, suspinând sau invocând moartea la ţărm… Eminescu, interzis sub ocupaţia sovietică, pentru „Doina” care îi atacă pe „muscali”; „bulgăroii” şi „grecoteii” „Scrisorii a III-a” nu ştiu să fi protestat, dar nu m-aş mira. Regretatul rabin-şef Moses Rosen îl acuza pe Eminescu de antisemitism – am încercat să-i explic curentul care îi antrena şi pe un Kogălniceanu, Alecsandri şi mulţi alţii împotriva insistenţelor puterilor europene de a acorda cetăţenie emigranţilor în România, o ţară care abia se forma naţional. Credincioşii cu ochelari de cal (cazul canonicului Grama, care l-a acuzat de necredinţă insuflată tineretului) s-au revoltat împotriva budismului promovat de poet. Comuniştii au susţinut imaginea sa de victimă a sărăciei capitaliste, predând în şcoală „Împărat şi proletar”…
"Ceeace li se poate erta altora, nu pot să-mi permit eu"A avut o viaţă ciudată, „anormală” şi un destin zbuciumat. A fost exact în aprecieri, un ziarist excelent în analize interne şi internaţionale, unic am spune! „Ceace li se poate erta altora, - zicea el adeseori, - nu pot să-mi permit eu.” Ioan Slavici îl compară cu I.L. Caragiale: „Pe când Eminescu îşi căuta mulţumirile numai în cele gândite, Caragiali se´ncânta de muzică, de pictură, de arhitectură, de balet, de tot ceea ce e frumos, şi căuta în toate proporţiuni măreţe, împărţire simetrică şi armonie desăvârşită. Această superioritate i-o recunoştea şi Eminescu (…) Iar altceva e întrebarea dacă cei însoţiţi spre a vindeca rănile „răscolite” [ale ţării] au ori nu au să reuşească. Eminescu nădăjduia că da, iar Caragiali zicea: „Suntem cum am fost şi teamă mi-e ca nu cumva tot aşa să şi rămânem”. Ziua de mâine ne va dumiri care dintre amândoi vedea mai bine lucrurile. Deocamdată par´că mai mult Caragiali decât Eminescu.” Aşa a şi rămas!
Istovit, la nervi, aşa cum tot la nervi l-a apostrofat în public pe Caragiale şi l-a ameninţat cu duelul din pricina Veronicăi, Eminescu scria: "Nu i-ar putrezi oasele cui a dat fiinţă acestor ţări, în cari cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor…”. Când, ca să-i fie alături Veronicăi, Eminescu spunea: „Mă las de poezie!”, Maiorescu replica: „Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi-a lui Caragiale. Mi-a mărturisit chiar el…” Poetul s-a împăcat cu dramaturgul. Cu poeta, despărţirile au alternat cu revederile… Istovit de munca la „Timpul”, unde fusese redactor-şef, plângea că nu are pauză nici cât un muncitor, scriind, cu un an înaintea morţii: „Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc./ Aştept telegramele [agenţiei de ştiri] Havas ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”. Caragiale a conchis, la moartea frământatului poet: „Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la [cimitirul] Şerban-Vodă (Bellu – n.n.), după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate”.
