Scriitorul Ion Zimbru îşi lansează astăzi, la ora 12,00, la Muzeul de Artă Vizuală, cea de-a şasea carte: volumul de versuri „Rochia fără sfârşit”, apărut la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, în colecţia cArtEsenţe (numărul 7).
Pe numele din buletin Ion Creţu, colegul nostru spune hâtru: „Mi-am luat numele satului ca să nu se mai chinuiască nimeni, după ce n-am să mai fiu, să dea satului numele meu”.
- Unde şi când v-aţi născut?
- M-am născut acum aproape 60 de ani, în satul Zimbru din judeţul Galaţi, într-o luni dimineaţă, la ora patru. N-avea mama ce face şi s-a gândit să facă oleacă de treabă în Cosmos. Zimbru e un sat foarte mic, aşa cum spuneam eu mai de mult, un sat cu zece oameni, dintre care nouă sunt plecaţi continuu. Este localitatea cu toate casele la marginea satului.
- Cum era Zimbru când eraţi copil?
- Acum e mai frumos ca atunci. Cu cât mă îndepărtez de unele locuri şi lucruri, cu atât devin mai frumoase. De pildă, dacă aş pleca de lângă tine, te-ai face mai frumoasă.
- Când aţi învăţat să scrieţi şi de la cine?
- De la mama am învăţat să scriu. Şi să citesc, tot de la ea. Dinainte de a mă duce la şcoală.
- Care a fost prima poezie citită?
- „La Steaua”, lui Mihai Eminescu. După aceea m-am apucat de citit alte poezii. Dar „La Steaua” m-a determinat să văd ce se întâmplă cu poezia în jurul meu şi cu mine în jurul poeziei. De atunci tot gravitez, mulţumită scriitorilor de calitate pe care i-am avut în jurul meu, în frunte cu Ioanid Romanescu, mentorul meu veşnic.
- Aţi avut un tată extraordinar. Cum era?
- Tatăl meu nu era un om extraordinar, era un om din ultimul rând de muritori, un om care nu m-a bătut niciodată, spre deosebire de mama, care m-a bătut definitiv, regulamentar, corect şi gramatical, ca să mă învăţ minte. Încă nu m-am învăţat minte. În schimbul acestor bătăi mi-a dat de toate, în afară de răbdare. Chiar i-am reproşat o dată că trebuia să-mi fi dat şi mai multă răbdare, nu ca să câştig ceva din cauza asta, ci ca să devin mai bun şi la rândul meu să-i fac pe cei din jurul meu mai buni.
- Când v-a fost greu?
- O singură dată mi-a fost greu, când am aflat că exist.
- Când nu scrieţi, ce faceţi?
- Citesc. Asta e activitatea mea de bază: citesc şi scriu, în ordinea asta.
În rest nu ştiu să fac nimic: nici să pun două paie cruce, nici să bat un cui pe undeva.
- Aveţi patru copii. Vă seamănă vreunul?
- Nici unul. Toţi sunt blânzi şi buni ca mama lor. Cu mine nu seamănă decât la privit în sus, la stele.
- Când vă opresc oamenii pe stradă, ce vă spun?
- Nu mă opresc oamenii pe stradă, eu îi opresc pe ei. De fiecare dată mă confundă. Mă confundă cu un poet foarte mare. Şi nu e adevărat.
- Ce contează?
- Contează Poezia. În afara Poeziei nu mai pot exista.
Îmi aduc aminte de Eminescu, care spunea: „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”. Nu se mai poate. E mai rea decât SIDA, este o boală incurabilă. Avea dreptate mentorul meu când spunea: „Poezia să facă şmotru cu mine: ori capul de piatră, ori piatra de cap. Oricum, se cuvine să pierd cu asemenea regină” (Ioanid Romanescu).
- Vă pare rău că nu v-aţi născut în altă parte sau că nu aţi plecat mai departe?
- Îmi pare bine că nu m-am născut în altă parte. Aici e locul meu. Am avut şansa, dar de aici nu pot să plec. Sunt atât de legat de infernul acesta încât îmi vine să cred că purificarea nu poate fi decât infernală.
- Aţi lucrat în Combinat. Cum era?
- A fost exact ca atunci când lucrezi în Combinat. Singura chestiune cu care m-am ales a fost fibrilaţia atrială paroxistică, pe care mi-au scos-o doctorii şi din inimă şi din cap, băgându-mă într-o priză. M-au defibrilat electric, cu un aparat clasic, vechi, nu e o metaforă, chiar îl puneau în priză. Mă simt foarte bine de la gât în jos. De la gât în sus nu am curaj să cercetez.
