Pentru Mihaela Brumar (absolventă a Facultăţii de Arte Decorative şi Design în 2000, membră a grupării „Athanor”), participarea la ediţia din acest an a Taberei de sculptură în metal, ce se desfăşoară la Muzeul de Artă Vizuală, reprezintă „bucuria de a lucra cu artişti ai Galaţiului şi de a putea face alături de ei o lucrare în metal. E o lucrare zveltă, subţire, monumentală, aparent uşoară, dar înaltă de patru metri! Pentru mine, dat fiind că nu există un precedent în cariera mea artistică, e un lucru special. Înălţimea lucrării ridică şi unele probleme tehnice, pe care le rezolv alături de Marcel Marcu şi de Eduard Costandache – care mi-a fost alături încă de la început şi a avut încredere în ceea ce pot face. Titlul i-l voi găsi în următoarele zile, lucrarea se leagă de spaţiu şi timp; m-am gândit prima dată la un instrument neconvenţional. Privirea va pendula pe înălţimea lucrării, colorată în negru-antracit, sus-jos şi, de fapt, la plus infinit şi la minus infinit, ceea ce sper că va crea o stare emoţională ce nu trebuie neapărat măsurată, cuantificată. Dar, odată cu timpul, cu dimensiunea lucrării, cu spaţialitatea ei, odată cu emoţia, gândesc că se va crea o transcendenţă, o pătrundere într-o altă dimensiune, pe care mai mult o intuim. Dacă reuşesc să aduc privitorul în această stare de intuiţie, de căutare a unei alte dimensiuni, atunci pot să spun că mi-am atins scopul. Lucrarea va avea şi trei ovoide - planuri diferite de evoluţie, pe unul dintre ele, sus, va fi o bilă argintie ce va aluneca, în imaginaţia privitorului, de la plus la minus infinit. Ovoidele sunt planuri de existenţă – trei, în lucrarea mea, dar ele pot fi infinite”.
Marcel Marcu, cel care îi este alături Mihaelei din toate punctele de vedere, recunoaşte, la rândul său: „Lucrarea este o provocare, în primul rând tehnică, pentru mine. Partea de compoziţie am discutat-o la început, Mihaela a venit cu trei schiţe foarte clare, iar pe parcurs ne-am mai ciocnit şi s-au întâmplat şi alte lucruri, care n-au fost în schiţa iniţială: se pleacă de la o idee, iar restul… se întâmplă! Cel mai greu este să vorbim aceeaşi limbă, chiar dacă suntem amândoi ingineri, limbajul e diferit. Eu sunt obişnuit cu lucruri clare, concrete”. Mihaela adaugă: „Sunt sigură că, la sfârşit, Marcel va găsi unghiurile potrivite, sugestive, din cele 360 de grade ale unei sculpturi, le va găsi pe cele potrivite în fotografie. Dar până acolo trebuie să găsim un limbaj comun astfel încât lucrarea să aibă mai mult decât date tehnice, să transmită emoţie”.
Lucrarea va fi amplasată în curtea Facultăţii de Mecanică, în capătul unei alei, astfel încât să poată fi privită din toate unghiurile. Ce şi-ar dori Mihaela să poată regăsi privitorii în lucrarea sa? „Nemărginirea. Dorinţa de a creşte, de a trece peste limitele proprii”.
