Pe blogul său scrie: “Continuing the tradition of Bernini and Rodin” – nu mai este nevoie de traducere! Modern tocmai în clasicitate, sculptorul gălăţean convinge: un colecţionar de artă din Paris tocmai se arată interesat să-i achiziţioneze lucrări. Sculptorul, profesorul Liviu-Adrian Sandu, doctor în Arte vizuale, face parte din curentul Novorealism, abia lansat în 2010. L-am vizitat la atelier, unde am vorbit câteva ceasuri despre performanţa, obrăznicia de a munci şi a nu improviza în Artă.
“Se cultivă nesimţirea la orice nivel!”
„Educaţia mea este una academică - am urmat Academia pe Arte „George Enescu”. Nu mi-a plăcut când academiile din ţară s-au transformat în universităţi, pentru că s-a aderat la acest sistem de învăţământ Bologna care, din punctul meu de vedere – dar cine sunt eu să o spun? – simt că nu se potriveşte acestui popor. Este un sistem care ar trebui să fie bazat în special pe bun-simţ, iar din nefericire bunul-simţ e o pasăre rară în România, unde se cultivă mai degrabă nesimţirea. La orice nivel!”
Un accident devenit… ceramică
Operat la coloană, a fost nevoit să lucreze mai puţin în marmură: l-a atras ceramica. Lutul pentru ceramică l-a adus tocmai de lângă Ploieşti şi Bucureşti, din curtea celui care prepara lutul pentru Facultatea de Arte Bucureşti; în Occident îl cumperi la magazin. Spune că ipsosul e prea perisabil şi face „o mizerie de nedescris! Îmi place mult să fie curat în atelier, mizeria mă tulbură. Iar ceramica presupune curăţenie. N-am fost în alt atelier de ceramică, dar după mintea mea aşa e… Căci dacă îţi intră impurităţi în material, la cuptor poţi avea necazuri mari! Tehnica teracotei am deprins-o încercând singur, nu în facultate, unde am învăţat în special reguli de compoziţie, anatomie, nu măiestrie! Compoziţia este importantă pentru un sculptor, dar eu voiam ceva mai mult, voiam măiestria!”
Să nu ceri ce nu ştii să faci!
A făcut deseori lecţii demonstrative, încercând să fie şi „mai altfel” - de pildă îmbătrânind un chip de copil din lut. Sau modelând un craniu, îmbrăcându-l în muşchi, apoi în „ pielea” lutului, croind un zâmbet buzelor, pentru ca apoi să „dezbrace” iar craniul… „Lucrarea de doctorat am făcut-o cu multă simţire şi cu mult suflet şi sunt mândru cu ce-am realizat!” Tema: „Morfologia emoţiilor în sculptura figurativă”. În România sunt statui fără legătură între atitudine şi expresie. În secolul trecut românesc, majoritatea statuilor „par ale unor personalităţi foarte supărate. Şi când eram eu învăţăcel, toate personajele mele erau supărate. Am observat apoi aceeaşi lucru la elevii mei, la studenţi. Suntem încrâncenaţi în timpul lucrului, aşa, ceva din fizionomia artistului apare şi în fizionomia sculpturii”. Modelele învăţăceilor sunt aşezate de profesori în poziţii statice şi fără să li se ceară o mimică. Studiul expresiilor, limbajul trupului, ar trebui să fie studiate în şcoală, spune sculptorul care a studiat în acest sens lucrările marilor artişti realişti. Academic, gălăţeanul desenează mai întâi, apoi construieşte, ca şi pe vremea lui Michelangelo, osatura personajelor, o îmbracă în carne, deşi mare parte va fi acoperit de costumaţie. Teracota se foloseşte din Antichitate, sunt celebre statuetele de Tanagra! Azi e mai facil să se folosească ipsosul, altădată, „etapă preliminară”. Sau fibra de sticlă, „material mai uşor, poate şi mai rezistent, dar care nu-i pentru mine, mulţumesc frumos, să folosească alţii! Pentru că e material plastic şi cu toţii ne dorim ceva natural în jur”. Marmura, bronzul, ceramica, sunt „nobile”. Ceramica „are culoare foarte caldă, a fost întărită prin foc – poate dăinui milenii!” Celebra „armata de teracotă” chinezească rezistă de mii de ani.
Culoarea - din daltă!
Impresia de culoare a ochilor o reuşeşte… din daltă sau cu eboşoarul din lemn – doar din excavaţie, din unghiuri. Anticii însă chiar colorau: „Nu se vorbeşte despre asta pe larg la orele de studiu în facultate: toate acele sculpturi, şi templele, erau pictate”.
„Great work!”
Mi-a arătat şi lucrările unor artişti extraordinari din Occident şi Orient cu care comunică online. Perfecţiune şi metaforă, la Alexandra Manukyian, armeancă din Los Angeles, sau la brazilianul Cicero D´Avila, românca Theodora Capăt din Stockholm, profesorul Brian Booth Craig, din Pennsylvania, Roberto Ferri - inspirat de Caravaggio, Odd Meldrum, „pictor al secolului XXI”, Jeffrey Watts, care pictează şi el în faţa elevilor, Marina Dieul, Suzane Lyon şi mulţi alţii din Japonia, India, Rusia, Pakistan etc. Despre arta românului, ei comentează: „It´s fantastic!”, „Expression of Art!”, „Congratulations!”, „Great work!”, „It´s alive!”. „Ei n-au micimea invidiei, ca noi! De asta ne înţelegem extraordinar de bine!” Poţi fi „artist” şi aruncând vopsea, „orice tânăr îşi doreşte în secolul vitezei să ajungă extraordinar de repede sub reflector şi nu mai are timp de studiu, iar profesorii nu mai insistă…” În facultate, gălăţeanul chiar şi-a reclamat profesorii: nu veneau pentru singurul student din atelier... Ajuns la rându-i profesor, nu face asemenea greşeli.
Liviu-Adrian Sandu, născut la 3 ianuarie 1968 la Galaţi, sculptor novorealist, doctor în Arte, abordează sculptura, dar şi arta 3 D pe computer, animaţia şi designul pentru companii americane şi europene.
Absolvent al Academiei de Artă „George Enescu” Iaşi, secţiunea Sculptură (şase ani de studiu), a fost profesor asociat al facultăţii ieşene, specializarea Artă Sacră, este muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală şi profesor la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de Jos”, dar a predat şi la Liceul de Artă „D. Cuclin” sculptură - perspectivă şi prelucrarea imaginilor pe computer. Admirat de alţi excelenţi artişti din Occident şi Orient, este membru al grupului internaţional Portrait Sculptors Society of the Americas. A fost nominalizat printre finaliştii concursului internaţional de artă realistă contemporană organizat de Art Renewal Center, cel mai important muzeu virtual din lume: poate fi accesat de oriunde de pe mapamond.
