Este o bucurie să constaţi atâta normalitate şi bun-simţ la un actor care “s-a ajuns”, cum s-ar putea zice despre artistul apreciat pentru succesul de pe scena Teatrului Mic din capitală şi într-o sumedenie de filme noi, începând cu primii ani de după revoluţie. Foarte abordabil, actorul Cristian Iacob, care, după un spectacol epuizant, în care a fost mai tot timpul pe scenă, în trei roluri total diferite, îmi mărturisea că abia aştepta ca a doua zi să se plimbe din nou pe Faleza Dunării, printre monumentele din metal. Normal, căci a copilărit printre artişti şi viitori artişti plastici… După spectacol din Festivalul de Comedie, l-am întâlnit, alături de alţi colegi de teatru gălăţeni, şi prieteni pe care îi cunoscuse la Liceul de Artă de la noi unde, copil fiind, venea deseori împreună cu mama sa, o doamnă a artelor plastice gălăţene, regretata pictoriţă şi profesoară Emilia Iacob.
L-am întrebat direct, dacă, odată stabilit bine în Capitală, se mai simte şi acum gălăţean, dacă se mai simte legat de noi. “În primul rând, mă leagă că scrie în buletin”, a început artistul să vorbească, cu mare căldură, despre modul cu totul special în care se simte aici, unde un gălăţean sare întotdeauna să apere un alt gălăţean. Dunărea, crede el, această frumoasă apă, este probabil şi cea care ne leagă, ne determină să fim aşa. El a mai evocat unicitatea sculpturilor în metal ale taberelor de sculptură de la Dunăre şi câteva amintiri duioase din copilărie. Pe Cristi Iacob îl enervează exagerările, cum este cea cu pretinsul „oraş roşu” gălăţean, aici am fost cu totul de acord.
Am vorbit şi despre munca sa. Comedia, mi-a spus, este mai greu de jucat decât drama, cere şi mai mult efort fizic. De altfel, în piesă a căzut, a ieşit prin trapă, a fost buşit de uşi, a alergat, iar partenera de scenă i-a tras un număr limitat de palme. Dar Cristi mărturiseşte că l-ar plictisi să facă doar lucruri uşoare, căci acestea nu au valoare. Şi a mai făcut actorul, care tocmai jucase şi un rol de gay, un recurs împotriva vulgarităţii, susţinând teatrul curat, ca o ultimă redută culturală în faţa trivialităţii şi vulgarităţii de la televizor, dar şi normalul în viaţă, lipsa de agresivitate şi de exagerare. Acum urmează să ia o mică pauză de odihnă înaintea altor proiecte, după istovitoarea muncă la această ultimă montare - „Trei gemeni veneţieni ” - de la Teatrul Mic, aplaudată luni şi la noi. Piesă montată şi la Teatrul Dramatic Galaţi, în 1980, de regizoarea Magdalena Klein.
