* Interviu cu Gabriel Liiceanu *
Într-un interviu acordat în exclusivitate «Vieţii libere», Gabriel Liiceanu a vorbit despre tragedia de zi cu zi a românilor, despre cartea cu care niciun om nu ar trebui să rateze întâlnirea, a enumerat armele de care dispune oricine şi, mai presus de toate, a militat pentru onestitatea actelor noastre zilnice.
- Aţi ajuns din nou la Galaţi în cadrul unui eveniment organizat în premieră în oraşul nostru, un târg de carte de anvergură naţională. Cum vedeţi publicul din acest colţ de ţară?
- Noi întotdeauna spunem că vom face un lucru sau un altul poate cu altă ocazie, poate vom trăi în altă viaţă. Or, oamenii au la îndemână alte vieţi, accesibile prin intermediul cărţii. Fiecare carte se deschide către viaţa cuiva, fiecare autor, într-o carte, îşi face cadou viaţa lui celorlalţi. Şi atunci, vorba lui Noica - „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit”, poţi ajunge să ai o bogăţie enormă de vieţi dacă te învredniceşti să deschizi cărţi.
Or, la noi, ceea ce trăim de 20 de ani încoace nu a avut contrapondere în efortul nostru, al intelectualilor, de a-i face pe oameni să înţeleagă că ei nu sunt oameni cu adevărat decât dacă citesc, dacă-şi îmbogăţesc viaţa în felul acesta, anexându-şi vieţile celor care şi le-au pus în cărţi.
- Acum vorbim despre o criză a lecturii căreia i se adaugă una economică…
- Criza lecturii e mult mai adâncă decât cea financiară şi ea e legată de tragedia pe care au născut-o televiziunile în România. Spun tragedie pentru că pentru o generaţie care a ieşit la lumină în anii ’90 lucrurile sunt iremediabile.
Faptul că ei au crescut având ca modele televiziunile naţionale, posturile de televiziune care au atins cote de vulgaritate inimaginabile şi care i-au făcut pe oameni să creadă că bârfa este categoria centrală a vieţii omeneşti, cum spuneam, lucrurile care s-au petrecut pe această linie sunt foarte greu de reparat astăzi. E foarte lesnicios să te trânteşti într-un fotoliu şi să caşti gura la televizor şi e mult mai greu să faci efortul să deschizi o carte şi să te îmbogăţeşti ca interior.
- Nu mai e de actualitate modelul de formare culturală propus de dumneavoastră în „Jurnalul de la Păltiniş?”
- El nu poate să aibă actualitatea pe care a avut-o atunci, într-un univers închis. „Jurnalul de la Păltiniş” a apărut pentru că într-un spaţiu închis s-a ivit deodată o fantă, un drum pe care puteai să apuci, să ieşi din sufocarea vieţii, a lipsei de libertate. Azi nu ducem lipsă de libertate, azi e o enormă deschidere către a face orice, azi e o lipsă totală de repere. Oamenii, putând face orice, nu mai ştiu ce să facă în ultimă instanţă, cu viaţa lor.
Chestiunea cu cărţile este că-ţi dau asta: oamanii care au scris cărţile bune ale omenirii au selecţionat valorile omenirii şi pentru ceilalţi. În clipa în care le citeşti capeţi o orientare şi ştii ce faci cu viaţa ta. De asta, miza cărţii e cu totul alta decât era înainte de anii ’90.
- Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, cele cinci cărţi pe care un om nu ar trebui să rateze să le citească?
- Sunt cărţi pe care, dacă nu le-ai citit, ai trecut degeaba prin viaţă. Există o carte despre care-mi place să spun că seamănă la modul de întrebuinţare cu cartea prin care obţii modelul de întrebuinţare al unui produs.
Omul, când se naşte, nu are instrucţiuni de folosire. Or, s-a scris o asemenea carte care joacă rolul de instrucţiuni de folosire prin raport cu produsul numit OM. E cartea lui Tolstoi, „Moartea lui Ivan Ilici”, în care afli ce rişti dacă nu ştii ce să faci cu viaţa ta. Şi atunci, când te trezeşti în pragul morţii şi vezi că nu ai făcut nimic şi că s-a ales praful şi că nu mai ai nimic asupra căruia să revii, tragedia omului este teribilă. Dacă ar fi să mă întrebe cineva care e cartea pe care ar trebui să o citească un om, asta e prima.
Bineînţeles, apoi sunt cărţile care au făcut spendoarea spaţiului european, care au făcut selecţia acestei civilizaţii. Îmi vin în minte lecturile care mi-au marcat viaţa. „Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, „Parfumul”, de Suskind.
Pomenesc şi de cărţi pe ai căror autori i-am invidiat. Pe acesta din urmă l-am invidiat pentru că a ştiut să scrie un roman atât de straniu, de trăsnit. Recent, l-am descoperit pe Alessandro Bariko, cel care a scris „Novecento”. Să adaug Thomas Mann, cu „Muntele vrăjit”.
- Schimbând discursul, în urmă cu aproape 20 de ani adresaţi un apel către lichele, să facă un pas înapoi. Cum arată acum spaţiul public?
- Bineînţeles că acel apel a fost o variantă prin care un intelectual umanist se putea implica în viaţa socială, publică. Iar felul în care intelectualii intervin nu poate fi decât pe linia unei anumite morale de tip social. Un intelectual nu are la îndemână armele politicii, ci armele vorbelor.
Bineînţeles că era un mod de a vorbi prin ricoşeu cu ceilalţi, un mod de a le spune: Fiţi atenţi, viaţa voastră a fost distrusă până acum de oamenii aceştia, nu-i lăsaţi în continuare să dea chipul noii societăţi în care veţi trăi.
Dar exact asta s-a întâmplat, s-a născut o continuitate a răului. Şi lucrul acesta nu a putut fi contracarat nicicum. Ca să vedem de ce nu s-a întâmplat asta ar trebui să intrăm în discuţii de ordin politic.
- Aceasta e arma intelectualului, dar a simplului trăitor?
- El are două arme. În primul rând a votului. Această armă, pe care a dobândit-o orice cetăţean după ’90, nu trebuie ignorată, oricât de mare ar fi dezamăgirea în raport cu clasa politică. De ce? Pentru că în orice alegere între doi sau mai mulţi termeni există un mai rău şi un mai puţin rău.
Supărarea mea pe cei care nu votează este enormă, pentru că ei nu vor să voteze pentru un rău mai mic. Viaţa se ameliorează prin obţinerea răului celui mai mic, iar prin paşii făcuţi în această direcţie poţi să te pomeneşti într-o situaţie mai bună.
A doua armă este ca, acolo unde există, fiecare să facă cât mai mult bine în jur. Cu alte cuvinte, să-şi facă treaba impecabil, să încerce să răspândească cât de mult bine cu putinţă. Astea sunt armele pe care orice om le are la îndemână şi pentru nefolosirea acestora nu are nicio scuză. Dacă fiecare ar înţelege că în meseria lui viaţa celorlalţi depinde de calitatea lucrului pe care îl face el, societatea română ar arăta altfel.
- Discuţia despre filosofi şi tinichigii pare una fără sfârşit.
- Ziariştii creează uneori o falsă problemă.
- Nu ziariştii au făcut o delimitare în aceşti termeni…
- E nevoie în orice ţară de meserii. Un bun tinichigiu e extrem de important ca orice alt meseriaş care îşi face lucrul impecabil. Filosofii, ca şi tinichigii, sunt utili societăţii. Condiţia este să o faci cu măsura perfecţiunii.
În România nu este o abundenţă de filosofi şi o lipsă de tinichigii, ci o lipsă de tinichigii conduşi de filosofi. În general stăm prost cu meseriile, statistic, înţelegând aici tocmai cantitatea de oameni care îşi fac onest meseria. Dacă România ar trăi cu profesionişti de primă mână în toate domeniile, nouă nu ne-ar mai fi atât de rău.
