Lui Ionel Catrin, tânăr cu evident talent, i s-a vernisat discret o expoziţie personală la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Sunt 29 portrete: câte unul pentru fiecare an din viaţa sa. Ca pe cheiurile Senei, a făcut mai multe portrete amatorilor, de Ziua Poeziei, în faţa Centrului Cultural.
„E prima mea expoziţie, e debut. Am început să desenez de mic, dar eu acum deja vorbesc cu profesori de la facultate, deja am evoluat!” Aflasem că e elevul plasticianului şi profesorului Ioan Tudor.
„Sunt nici cât negru sub unghie la nivelul dumnealui! Dl Ioan Tudor mă ajută şi mă respectă din toate punctele de vedere, culmea, chiar dacă sunt doar un tânăr; aşa respect n-am mai întâlnit!” Lucrează cu acest profesor doar de trei luni, dar şi înainte a mai primit unele îndrumări de la profesori ai Liceului de Artă. Mai mult însă a studiat, autodidact, după lucrări ale artiştilor cunoscuţi: „De unul singur am început să înţeleg - de la construcţie la axe, de la umbre, valoraţie. Probabil au văzut că am talent, deşi nu ştiam cum să-l şlefuiesc. Mizez pe multă muncă. Dl Ioan Tudor m-a luat acolo (la Facultatea de Arte a Universităţii „Dunărea de Jos”) ca voluntar, să stau model la studenţi. El vrea mai mult să mă îndrume spre a face performanţă şi a ajunge mai departe cu desenul.” Volens nolens, pozează şi aude învăţătura profesorului. Deşi modest în vorbă, tânărul ştie şi să-şi pună singur preţul: „Dar mi-ar plăcea ca în timpul liber să am comenzi. Fac lucruri de calitate şi aş putea să fac lucrări nu doar pentru câţiva lei. Bineînţeles, când nu ai diplomă la bază, nu te ridici cu pretenţii, dar, deoarece fac lucruri de calitate - şi chiar le fac de calitate - nu zic, „ca la carte”, dar aproape! - mi-ar plăcea ca lucrările să-mi fie vândute cu şapte-opt sute de lei, pe-acolo pe undeva.” De Ziua Poeziei, când a făcut portrete pe loc (adică, în cam 25 de minute fiecare tablou), în creion şi în pastel, pe unele a primit chiar bani de la „modelele” mulţumite.
Optimist cu intermitenţă
"Oricât de gravă este problema, eu nu arăt că… Merg mai departe! Nu vreau să mă plâng… ” A terminat acum şapte ani un colegiu tehnic, fără bacalaureat încă. Nu-i place să vorbească despre necazurile lui, însă recunoaşte că „i-ar plăcea” un serviciu permanent. Nu refuză vreo muncă, doar la muncă fizică grea nu face faţă: „Sunt firav… Am muncit doi ani la o firmă, cu contract. Aveau lucrări în Combinat şi în alte instituţii, schimbau calorifere tronsoane. Dar odată cu recesiunea, cu criza mondială, ne-au dat pe majoritatea în şomaj. Şi de-atunci, cu greu mi-am mai găsit pe ici, pe colea, un loc de muncă. Ca să pot plăti o chirie, asigurarea de sănătate, să am vechime, n-am găsit încă. Greu este pentru toţi, pentru toată lumea-i greu, nu doar pentru mine! Vreau să fac artă, dar încă nu sunt artist - mă ţine în loc o foaie, o diplomă".
Spune că îi admiră nespus pe plasticienii gălăţeni Gabriela Georgescu, David Sava, Gheorghe Miron, îmi vorbeşte şi despre armonia nuanţelor, echilibru şi perspectivă. Ştie că îi trebuie multă muncă să-i ajungă.
Părinţii, dintr-o comună tecuceană, l-a abandonat de mic, însă nu-i judecă nici pe ei. E „de unul singur”! Are şi câteva surori, dar viaţa o înfruntă singur la Galaţi. Spune: „Sunt optimist, viaţa m-a făcut aşa, dar pic şi în extrema cealaltă. Dar sunt nevoit să fiu optimist! Sunt optimist de nevoie…"
Mai jos vedeți o lucrare a expozantului:
