Medicina noastră făcuse, în sfârşit, progrese uriaşe! Sigur, nu putea vindeca tot ceea ce în trecut se trata cu ceai de muşeţel sau cu o pastilă „de gât”, nu! De la începutul epidemiilor de depresie, medicina nu mai putea vindeca, însă putea să aibă putere de predicţie cu o mare precizie! Mie, de pildă, medicul îmi spusese precis, ştergându-mă din lista sa de pacienţi: „Domnul meu, să fii pregătit pentru duminică - mâine adică! Nu pot calcula exact ora şi minutul, din cauza unei erori în soft, dar duminică, sunday, dimanche, domingo, cum preferi, cam după ora zece, sigur nu ai să mai fii printre noi..” Am mulţumit şi am ieşit. Era sâmbătă.
Am stat într-un bar, încercînd să recuperez măcar cât pentru o săptămână. Am ieşit. În piaţetă, o orchestră de amatori cânta blues trist după un prieten ieşit din spital cu picioarele înainte de vreme. Am stat şi în parc. Am ieşit noaptea - mă luase frigul. Când ies de la job, seară de seară, chiar aici e staţia mea.
Am văzut-o, ca de obicei, aşteptând tramvaiul ei. O vedeam de luni şi luni aşteptând seară de seară tramvaiul ei, dar n-o abordasem: îngerul era prea frumos ca să sper şi oricum tramvaiul ei venea înaintea tramvaiului meu, iar eu eram grăbit să iau tramvaiul meu spre cel de-al doilea job. Azi îmi permiteam să lipsesc, nu?
„Vă e rău, sau aţi fost la medic? ” - întrebă ea, sprijinindu-mă. Cred că mă clătinam, îmi venea toată lumea înapoi pe gură, ameţeam, durea! Am făcut semn din cap că e OK. Dar mă lăsai sprijinit, de teama să nu cad ca un caraghius. Venea însă tramvaiul ei. Primul. „Urcă!” - mă abordă acum autoritar. Mă trase sus şi-mi găsi loc: tramvaiul era complet gol şi nici nu părea să fie condus de cineva. „Te-ai gândit vreodată să urci în alt tramvai? Sunt lucruri pe care le faci la fel în fiecare zi, asta ne omoară”, şopti, masându-mi tâmplele. Inhalam o energie străină, tramvaiul părea că să pe loc, Pământl doar, se rotea cu noi...
Nu ştiu cât timp a trecut sau dacă a trecut timp. La prima staţie, eram cu ea în tramvaiul meu, în staţia de acasă. ”Mă inviţi la un ceai-ceva?”, mă întrebă. Mă simţeam bine, dar o avertizai: „Vă mulţumesc, sunteţi drăguţă, dar n-aş vrea să mor în faţa dumneavoastră, nu ne cunoaştem destul.” Mă uitai la ceas: trecusem deja în a doua zi, era duminică, duminica morţii mele. Ea îmi arătă însă proiecţia de pe trotuar a ceasului-calendar public: trecuse de miezul nopţii, dar... era deja luni.
