„Nota la este spaţioasă, auriul e dulce ca mierea, fluturii sunt...” „Acri”, interveni Instructorul. „Pardon?” - se încuntă profesorul Pascal. „Cum adică acri? Te gândeşti la gustul lor?” „Aşa, acri”, repetă acum, serios, intructorul Aristp. Adăugă grăbit: „Tu nici n-ai fost vreodată pe-un câmp de luptă pe Antillo, când soarele colcăie peste cadavre vechi şi apar fumoşii fluturi Zeze, ăia carnivori. Miros a acru, cred că şi transpiră, digeră urât, da´ sunt în tot cazu´ frumoşi, chiar foarte frumoşi!”, mai spuse el. Şi adăugă, amabil: „Păi, dacă te iei numai după culori, îţi vine imediat şi să-i mângâi puţin. Dar asta numai dacă vrei să rămâi fără fără degete... Fără niciun deget!”
Tocmai navigam prin zona căreia îmi place să-i spun Făget, o amintire de pe planeta mea, din federaţia mea planetară... Dar era doar un roi de stele fără viaţă în sistemele lor planetare, doar că erau mişto, uite-aşa: verzi, cu izbucniri aurii, doar cu puţin, cu foarte puţin roşu.
„La voiajul trecut, chiar aici s-a semnalat o prezenţă ectoplasmatică”, zise el. „Teleplasmă? Ceva nasol?” „Nu se ştie dacă ectoplasmele alea n-au avut curajul unui atac sau poate doar au venit în cercetare, în control, în vederea vreunui viitor atac? Ca acum, de pildă?”
În tot cazul, trebuia să fii cu ochii în patru: orice prezenţă exteră, fie ectoplasmatică, fie biologică ori minerală, putea ascunde ostilitate, nu-i aşa?
Detectorul de stare îi găbji însă pe primii. Nu aveam încă traducătoare universale, nu se putea traduce limba unei civilizaţii pe care încă n-o întâlnise nimeni, dar puteam deduce cu detectorul ăsta starea lor de bine, agresivitatea ori panica. Până şi starea de visare, care presupune puţin mister...
Ectoplasmele alea, cred că erau deja trei, se ascunseseră în roiul de asteroizi, după cei mai mari şi colţuroşi, nu le vedeam, dar le auzeam sufletul, ca o inimă cu densitate mică. A trecut destulă vreme până să intre într-un unghi vizibil nouă, însă acum preferam noi să ne ascundem, precaut, după câte un asteroid baban... Aşteptam... Război?!
Deodată, văzând intensitatea sentimenttelor lor după culoarea afişată pe ecoecran, am înţeles că entităţilea acelea... RÂDEAU! „Da, se joacă”, am strigat eu. „Se plictiseau de veacuri şi ne-au ieşit în cale nu ca să ne distrugă, nici ca să se teamă de noi, ci ca să se joace de-a v-aţi ascunselea! Este, se vede, primul joc universal pe care îl înţelege oricine...”
