Țăranul ştia că noaptea de dinainte de Sânziene este una magică şi că, pe parcursul ei, orice minune se poate petrece. Era un timp în care atât forţele binelui cât şi cele ale răului îşi atingeau apogeul de putere.
Sânzienele (de la zeiţa romana Santa Diana - patroana pădurilor şi a vânătorii) mai sunt cunoscute şi sub numele de Frumoase, Dărgaice sau Zâne. Despre ele se spune că ar trăi pe câmpii şi prin păduri şi că, în noaptea dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, când cerurile se deschid, s-ar prinde în horă. În timpul dansului, ele ar conferi proprietăţi vindecătoare plantelor, le-ar aduce belşug femeilor căsătorite şi, în genere, ar semăna bucurie şi belşug în drumul lor. Rău le va merge însă celor care nu le sărbătoresc îndeajuns, spune tradiţia! Nu puţini erau cei care credeau că roua adunată în noaptea de Sânziene are proprietăţi binefăcătoare şi că îi va vindeca şi îi va face zvelţi şi supli pe cei care îşi udă cu ea trupul.
Tinerele fete din sat aveau obiceiul de a reproduce hora zânelor. În ziua de sărbătoare, se adunau câte şapte, se îmbrăcau în alb, iar pe cea mai frumoasă şi mai cuminte o găteau cu spice, după care mergeau prin sat şi se prindeau în horă, la răscruci. Şi tot fetele culegeau sânziene şi împleteau cununi, pe care le aruncau peste acoperişul casei. Dacă vreo cunună se prindea în horn, era semn că urma o nuntă. Băieţii plecau şi ei pe uliţa mare, cu flori de sânziene la pălării. Noaptea, oamenii obişnuiau să dea foc la ce găseau mai putenic mirositor şi să facă gălăgie mare în jurul flăcărilor, pentru a ţine spiritele rele la distanţă.
