Plutonierul major stă-n poarta Miliţiei. Parcă ştie că „pic” la ţanc. De fapt, este normal ca un constatator de infracţiuni şi executor de legi să ştie tot, nu? Că nu m-a chemat să jucăm table sau ţintar, nu? Trebuie să fie ceva necurat la mijloc! Nu zadarnic mă priveşte de sus! Are, aşa, un aer marţial! Are un aer de miliţian umplut cu maliţie! Şi se bălăbăneşte de pe-un picior pe altul! Şi-şi bălăngăneşte bastonul/argumentul de cauciuc! Şi radiază de satis ...

Ce fel de miră!...şi ce fel de mire!... ce fel de nuntă...(azi!...întru vecie!)... se desfăşoară şi se înfăşoară: minună(ţie) şi minună(mie)!   Numai frumos?...ar fi foarte puţină mirarea ş-admirarea!...ce înaltă e steaua cestor fluturi împreună, prin lumea rece şi prin lumea caldă!   Numai atât?...sigur că nu!...se vede că steaua lor albastră-i şi adâncă!... nu poate fi altfel...nu, nu, nu poate, cât stau (în steauă) laolaltă, lângă!   Ce vals şi horă! ...

!stai liniştită, doamna mea de cruce, şi fii atentă...iată: chiar de cade mărimea sa, ne/totul, nu am frică... doar ştii că am ferestre luminate cu zori din ochii tăi, cu manuscrise scântei din toate gândurile tale, din somnuri, din visări şi din iluzii umblate şi-ascuţite prin walhalle... ştii c-am strigat o lună pe lucarnă să stea, s-o desenez, să am lumină când cineva îmi suflă-n lumânare... şi ochii tăi nu mai au timp să vină!...   !şi înc-odată, doamna mea ...

A dracului de splendidă şi de zvârlugă mai umblă femeia aceasta prin spatele barului, printre nouri de fum şi printre chercheliţi gălăgioşi! A naibii de mândră şi de acidulată şi de sprintenă mai circulă femeia aceasta prin aorta şi prin carotida în/chipuirilor mele! Stană de cremene în faţa barului, uit să-mi comand esenţa de tămâie...şi mă holbez lung şi mult la scăfârlia ei asemănătoare cu o crescătorie de bucle şi de cârlionţi! Când se mişcă pe lângă ...

Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune despre minciuna din rai şi adevărul din iad, despre cea mai frumoasă poveste de dragoste descoperită în trenul de Bârlad!   Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune nimic, nimănui, nici o dată (şi nici alte dăţi) că trenul de Bârlad nu era tren de persoane, ci era tren de personalităţi!   Fără aceste cuvinte nu aş fi putut spune că dragostea descoperită în trenul de Bârlad nu era pentru mine...eu nu-s personalitate... eu nu ...

Gazda la care stau cu chirie în Vadul Ungurului îmi şopteşte că-l ştie pe majorul Marin cam dur în cuvânt şi faptă. Şi cică trebuie să-i scriu ceva lacrimogen ca să mă ierte pentru ceea ce încă nu ştiu că am greşit. Iau o coală A4 şi mă grăbesc să des/compun un fel de scrisoare de întâmpinare, un fel de pavăză preventivă pentru întâlnirea cu satrapul Marin major. Şi uite cam aşa încep să scriu: „Dacă mor, să nu mă spui la nimeni! I-am iubit pe toţi, sfio ...

De dimineaţă până-n seară stau la pândă să văd cum vine din adânc...primul să văd alcătuirea-i goală, singură şi blândă cum bate-n geamuri, toată, fără îndărăt!   Şi cum pe prispă stă oleacă şi mă roagă să mă dau jos din visul sec şi să-i deschid că vrea o noapte de iubire şi de joacă lângă tăcerea des/cântată de la schit!   Lângă tăcerea-n care clopotul adună spre început atâtea suflete şi voci... să auzim o steauă proaspătă: ce lună...! ...

În a doua Copilărie (de la cincisprezece la douăzeci de ani, între 1967 şi 1972, adică) mă aflu în Galaţi, locuitor vremelnic în blocul internat al unei şcoli, dar şi chiriaş la cel puţin o duzină de gazde mai mult ori mai puţin im/pertinente şi in/decente pentru modul meu de a vedea viaţa în alergare după moarte. Fiindcă, în esenţă, nu asta face „omul” între cântecul de leagăn şi prohod? Şi chiar asta face „bietul” om: andantino ori lento, fiecare-şi execut ...

Ion (în sat) e poreclit Ion... şi sapa lui e poreclită sapă, şi nu visează garduri de beton, şi linia din palme i se crapă!   N-are fântână-n curtea de folos... (abia-i încape câinele-n ogradă)... e campionul mersului pe jos, necunoscut la vro olimpiadă!   Şi (rareori) blestemă şi înjură, şi dă la câine fluierul de os, îngroapă sărăcia-n arătură, să n-o mai vadă fiul – Făt-frumos!   Adeseori s-aude „Doamne, iartă!”... (are, şi el, un Dumnezeu al lui). ...

Da, îmi dă şi apă. Îmi place foarte mult apa. Mai ales când o beau cu dulceaţă de cireşe amare. Amare şi negre. Mănânc frumos şi tac. Adică nu tac. Mă uit la Ileana. Mi-i aşa dragă, încât se aude cum mă uit la ea! Ce Ileană splendidă mi-a pus Dumnezeu în cale! Nici ea nu zice nimic! Dar se aude cum mă priveşte! Surâsu-i îmi invadează memoria. Şi-mi aduc aminte o strofă scrisă de Mihai: „O vis ferice de iubire,/ mireasă blândă din poveşti,/ nu mai zâmbi, a ta ...