!raza a rămas pe retină, orbită. frigul a tras zăvoarele peste vulturul pi. walkiriile toarnă ne/tristeţe în pocale. nu se mai face noapte. nu se mai face zi!   !sunt înger în flăcări. din spatele cerului, parcă mă priviţi cu ochii mei, parcă zburaţi cu aripile mele, voi, vinovaţilor de naştere şi de moarte!   !voi, poeţilor săpători de fântâni pe câmpia limbii române, rămâneţi aici, pe singurul pământ cu „î” din „a”, aici, în maternitatea „mioriţei ...

Mă aflu pe-un hol din Spitalul Judeţean. Pe-un hol lung şi descurajator. Şi plin ochi cu suferinţă. Aştept trei doctori în medicină. Care nu (mai) vin. Ori vin, dar n-am eu răbdare. N-am răbdare pentru că am trei afecţiuni/defecţiuni principale: una mecanică, una electrică şi una atomică. Şi încă nu mai ştiu câte secundare din fiecare categorie. Acest fel de aşteptare-i ca un fel de pedeapsă/condamnare la ghilotină, dar nenea gâde întârzie, parcă dinadins nu vine s� ...

Eugen n-a existat. A existat numai un IUG şi o Centrală Navală, acolo, tocmai la periferia gândirii normale...unde Partidul Comunist al Uniunii Sovietice se întâlneşte cu Partidul Comunist Român, să oţelească seceri şi ciocane...unde nişte ape manipulate de-alde Costică se opresc de mizerie şi de ruşine, chiar dacă Agenţia pentru Protecţia Mediului oferă SOS-uri şi amenzi îmbelşugate! Şi, mai ales, au existat carnivori simpli, pe care-i chema tovarăşul Dăscălescu, tov ...

!tocmai la nordul sufletului meu e-un fel ne/bun de linişte şi pace, şi mă aşteapt-un fel de dumnezeu cu milă şi iertare, să mă-mpace   cu ce mai arde, încă, sau s-a stins, cu ce se poate, cu ce nu se poate pricepe cum că-ntruna-i dinadins cu mâna-ntinsă-n spre upanişade,   cu ochii duşi să-ntâmpine lumina prin răsărit, dar şi prin asfinţire, cu gândul că nimic n-are-nceput şi că sfârşit nu-nseamnă împărţire,   nici despărţire, că-i astfel oricând, oricum, ...

Sunt acasă, în casa părinţilor mei, în odaia cea micuţă, cu ferestruică înspre cel mai frumos Răsărit. Citesc pe-ndelete „Corbul” lui Edgar Allan Poe, în sublima traducere a lui Ştefan Augustin-Doinaş. Citesc acest poem al destrămării şi al descompunerii, al halucinaţiei şi al deznădăjduirii, al resemnării, dar şi al visării inexorabile...pentru că şi eu am avut o Lenore, cred că şi tu ai avut o Lenore, şi cred că şi el a avut o Lenore. Şi cred că fiecare a f ...

!am auzit că sunt vânatul interzis... de la un om bătrân (din sat) am auzit când mi-a cerut (ieri) o ţigară şi-un chibrit... şi mi-a mai spus (aşa, senin) că tu ai zis!   !omul fusese un hăitaş necruţător... chiar prinţul hâtru (din levant) l-a folosit, dar s-a lăsat foarte frumos de hăituit când a văzut că toată viaţa nu mai mor!   !a dat cu parul...m-a lovit...nu am căzut... [am (şi acum) atâtea răni şi cicatrici]... am ronţăit atâtea lacrimi şi verigi... şi ...

Se năruie oglinda...şi Zeii intră-n stânci./ Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina./ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!// Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă./ Mi se-nfige-n creier Crucea subţiindu-se de ploi./ Am trecut de primul viscol, care-a vrut să mă revadă,/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt Îngerul aproape./ Oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger./ Mi-e ...

!eu ar arar...cumva să nu se pară că n-ar mai fi-n orarul meu arare... încet, impar şi clar, nu într-o doară, prin calendar, hotarnic, în durare!   !măcar aşa-(n habar şi-n datorare) pentru nălţarea celor care-mi ară viaţa pe deal...mai rar aşa lucrare cu plug sfinţit în plâns şi călimară!   !ca-ntr-un altar, aşa se văd pe zare (cum nişte zei amarnici) arătorii... doar astfel nu se surpă, nu dispare eternizarea-n râsul-plânsul morii!   !să nu mai ar, nu pot...aş ...

Moto: „Limba română este patria mea!” (Nichita Stănescu)   Măria ta şi-a noastră, ni-s drumurile strâmbe... chiar ne-au murit şi caii (din lipsă de potcoave)... paharul poeziei cine-l mai poate umple (în fiecare clipă) cu strigăte de ave?   Ce crud a fost pământul cu firul tău de iarbă, cu pana ta de vultur călătorit pe spate... fântânile române au început să fiarbă, iar în Hiperboreea nici vântul n mai bate!   În pata unui sânge agonizează stele... şi explod ...

Regretul meu este egal cu părerea de rău a anului care se duce. E o năstruşnicie normală acest sfârşit. Unii oameni se distrează. Unii oameni plâng. Eu mă visez balastieră din care muşcă lopata şi târnăcopul. Îmi visez şi toţi prietenii din care muşcă gloria şi nebunia. Mă visez desenând cercuri pe nisipul memoriei. Visez şi o iubire, de viteza căreia depinde viaţa-mi e balastieră, viaţa mea de piatră... noli tangere!...noli tangere!...Oho! M-am lăsat de scris poez ...