Îmi luasem gândul de la ea! De foarte multă vreme (şi de foarte mult timp) îmi luasem gândul de la ea! Cred că tocmai din Copilărie n-o mai aveam în creier! Deja credeam că dispăruse! Şi tare mă bucuram! Ca dobitocul (sau ca deşteptul) mă bucuram că dispăruse! Şi chiar începusem să nu mai scriu nimic, nimic! Să nu mai scriu nici măcar o cerere de acreditare, nici măcar o cerere de iertare! Şi nici poeme supra puse! Şi nici să mă laud că, în sfârşit, iată-mă, sunt ...

Să nu mai vii la mine niciodată,/ că sunt plecat departe, doamna mea,/ unde bătrânul Zero stă de pază/ la poarta dintre Tine şi Ceva! Ceva s-a petrecut fără zăbavă:/ rostogolire, frumuseţe, vamă...!/ Te mai aud şi astăzi, doamna mea,/ pe lăcrămarea dintre Taci şi Cheamă! Cheamă – ziceai – toţi oamenii la masă/ şi spune-le ce nimenea nu ştie!.../ Şi au venit degrabă, doamna mea,/ trimişi de Zero, printre Mort şi Vie! Ce vie era Mama, doamna mea,/ şi ne turna, cu ...

Dorul depăşeşte orice limită, orice închipuire! Dorul depăşeşte orice aşteptare şi orice răbdare fizică şi sufletească! Dorul se învaţă şi se cuibăreşte în inimă încă din prima clipită a „căderii în lume”, vorba prozatorului Constantin Ţoiu! Dorul catalizează viaţa şi moartea! Nimeni nu scapă de dor! Nimeni n-are destul curaj să se ia la trântă cu dorul! Cine îndrăzneşte, cine o face pe viteazul, pierde! Sau, mai bine zis, nu câştigă! Nimeni nu se poa ...

SUNT ACASĂ, murmur doina (de)săvârşirii şi mă pregătesc de plecare: dau dezlegare la toate cele (nimic nu mă mai interesează, de nimic nu-mi mai pasă) şi mă îmblu de colo-colo, cu mâinile în buzunare! Sunt acasă, fluier a victorie împotriva (ne)răbdării, şi a în(destul)are (nimic nu mă mai interesează, de nimic nu-mi mai pasă) sunt sigur de toate, nimic nu mi se mai pare! Se apropie clipa, sună ceasul, opresc timpul, mă apropii de plecare (nimic nu mă mai intereseaz ...

Doar patru cuvinte. După atâtea dimineţi de pândă şi mirare şi admirare  şi sfială şi chiar frică, doar patru cuvinte îmi spune această halucinantă femeie în rochie neagră, tocită de sprijinirea vioarei pe umărul stâng, Şi după atâta aşteptare şi căutare şi nădejde, consider că meritam să-mi spună mai multe cuvinte, să mă dumiresc, să scap de insomnii şi de gânduri devastatoare, să încerc s-o ajut cu ceva, dacă vrea şi dacă trebuie s-o ajut. Dar nu, aceas ...

ierburi amare, ierburi dulci/ de aşteptare cresc pe gând: mă uit în zare şi încerc/ s-o văd că vine lebădând!   fluturi lunateci, fluturi lungi/ până la ziuă zboară când stau lângă somn şi tot aştept/ s-o văd că vine lebădând!   greieri frenetici, greieri trişti/ cântă viori cu lemnul blând: mă uit pe vale şi pe deal/ s-o văd că vine lebădând!   s-o văd că vine lebădând/ peste aşa de mult frumos, m-aş face umbră de salcâm/ florit în sus, florit în ...

Misterioasa femeie despre care zic (statuia în mişcare, cum am îndrăznit să-i spun) nu face nici un semn că vrea sau nu vrea floarea de nu-mă-uita. Scotocesc în buzunar şi găsesc "Rochia fără sfârşit", o carte cu poezii, mică (oleacă mai mare decât unghia unui cititor consacrat) şi, cu tot cu floarea albastră printre filele mărunte, o aşez pe umărul stâng al doamnei, în locul în/semnat de vioară. Coboară genele, ridică genele...şi începe să plece spre cimitir, prin ...

acesta e drumul acela:/ e drumul spre ultima gară, e ultimul drum împreună.../ e drumul spre ultima oară! oriunde mă duc, nu s-arată/ deloc nici un fel de aicea, acolo-i (şi numai acolo-i)/ respectul, izbânda, matricea! un pas înainte înseamnă/ un pas înapoi...şi mă duce aproape de gara aceea/ sfărmată, pe cruce, sub cruce! mă duce să văd aşteptarea/ plecării, sosirii, uitării departe, departe, departe/ de noi şi de sufletul gării! să văd şi s-aud prima oară/ un tre ...

Iat-o! Iese din cimitirul Sf. Lazăr şi face la dreapta. Oare unde se duce? O urmăresc. Merge destul de încet şi elegant. Poartă aceeaşi rochie neagră, din catifea veche. Trece pe lângă mine. Parcă-i umbră de femeie, umbră de violonistă, umbră de vioară, umbră de mi/re/la/sol. Îmi fac nişte curaj s-o întreb ce este, cum este, de unde vine, unde merge, de ce-i aşa scumpă la vorbă. Îmi fac nişte curaj, mult curaj, însă...n-am curaj să articulez nici o voroavă înspre mi ...

Astăzi începe plecarea fântânilor înspre rădăcinile apei din care mi-am luat viaţa, dar n-am văzut niciodată cât de aproape-i ziua celei mai dureroase despărţiri de pe pământ, ziua când are loc cea mai grea singurătate, când deşertul şi deşertăciunea trec la braţ şi fumegând printr-un (ne)cunoscut cu mâinile la spate, înfumurat şi dispreţuitor până dincolo de nemărginire, astfel arătându-mi că nu am fost în stare nici să cobor şi nici să urc până la (ne) ...