Să stabilim, din capul locului, care este înţelesul acestei expresii în zilele noastre. Pentru asta trebuie să precizăm că locuţiunea adverbială „până în pânzele albe” înseamnă „fără încetare”, „până la capăt”, „până la ultima limită” sau chiar „necruţător”.
„A merge până în pânzele albe” înseamnă, în prezent, „a face toate eforturile posibile pentru a-ţi atinge un scop”, dar şi „a te încăpăţâna să faci un lucru, chiar dacă ţi se spune că nu procedezi cum trebuie”.
Aţi observat, probabil, că am folosit sintagmele „în zilele noastre” şi „în prezent” când am vorbit despre semnificaţia mersului până în pânzele albe. De ce? Foarte simplu. Fiindcă expresia iniţială nu era „a merge până în pânzele albe”, ci „a urmări (pe cineva) până în pânzele albe”, aşa cum foarte bine observă timişoreanul Bogdan Lăpădat pe blogul personal. Iar a urmări pe cineva până în pânzele albe înseamnă a urmări pe cineva până la moarte. De ce „până la moarte”? Fiindcă în unele regiuni ale ţării moţilor li se aşterne un giulgiu alb sau o pânză albă pe faţă.
De altfel, literatura şi cinematografia sunt pline de exemple în care un personaj urmăreşte alte personaje până în pânzele albe - adică până închid ochii. Să ne gândim, bunăoară, la felul în care îi urmăreşte Edmond Dantes, alias Contele de Monte-Cristo, pe cei care au uneltit să-l închidă în Chateau d'If. Să ne gândim şi la dueliştii din povestirea lui Joseph Conrad şi din filmul lui Ridley Scott, care se urmăresc unul pe celălalt până în pânzele albe pentru a regla prin duel o chestiune de onoare. Sau să ne gândim la numeroasele scenarii cu detectivi obsedaţi de găsirea şi de pedepsirea unor asasini pe care-i urmăresc, nu-i aşa?, până în pânzele albe.
După cum se vede, cu timpul, expresia „a urmări până în pânzele albe” a încetat să însemne „până la moarte” şi a dobândit sensul întru câtva înrudit de „până la capăt”. La rândul lui, verbul „a urmări” a fost înlocuit de verbul „a merge”.
În mentalul colectiv imaginea dramatică a urmăririi a fost şi ea înlocuită de o imagine domestică, incomparabil mai paşnică: spălatul rufelor la râu. Îndeosebi al pânzeturilor. În locurile unde nu există maşini de spălat performante şi detergenţi miraculoşi, gospodinele încă îşi spală rufele în apa râului. După ce le spală bine („O-ntrebai cu ce le spală? / Cu săpun şi cu sineală”, cum spune un cântec popular), după ce le clătesc şi le limpezesc, ele întind rufele pe mal şi încep să le bată zdravăn cu o paletă de lemn.
Procedeul se desfăşoară până când gospodina (sau gospodarul, doar e o lume a şanselor egale) constată că rufele respective au ajuns de un alb fără cusur. Altfel spus, „până în pânzele albe”.
Cum spuneam, expresia actuală nu mai este „a urmări pe cineva până în pânzele albe”, ci „a merge până în pânzele albe”. Cât despre frecvenţa cu care este folosită, e suficient să deschizi un ziar, un site, un radio sau un televizor şi vei nimeri neîndoios peste ea. Iată câteva exemple din recolta mediatică românească: „În ceea ce priveşte cazul Florin Prunea, cei prezenţi la conferinţa de presă a BNS (Blocul Naţional Sindical) declară că vor merge până în pânzele albe pentru anularea suspendării de nouă luni a jucătorului şi a liderului sindical”, scrie, în urmă cu aproape cincisprezece ani, un jurnalist de la „Libertatea”.
„Democraţii merg până în pânzele albe cu Monica Macovei”, constată un ziarist de la „Cotidianul”.
„Până nu voi vedea propunerea FRF, conformă regulamentelor FIFA, nu-mi va trece această stare de supărare. Voi merge până în pânzele albe”, promite Emilian Hulubei, şef peste sindicatul fotbaliştilor.
„Voi merge până-n pânzele albe ca să-mi demonstrez nevinovăţia şi să protejez imaginea poliţiei române”, dă asigurări fostul şef al acestei instituţii, Cătălin Ioniţă.
În fine, „Rusia merge până în pânzele albe cu Maria Şarapova”, clamează un reprezentant al Comitetului Olimpic Rus, făcându-i pe mucaliţi să se întrebe dacă nu cumva respectivul a vrut să spună „până în prafurile albe”.
Sursa: Radu Paraschivescu – Pastila de Limbă
