Mai meticulos şi mai pretenţios decât o croitoreasă pricepută, nea Fănel cojocarul din Braniştea a fost, o perioadă, unul dintre cei mai căutaţi oameni ai satului. Pe vremea când era la modă să ai cojoc precum Elena Ceauşescu sau o haină ca a actorului Alain Delon, Ştefan Domniţeanu nu avea timp nici să respire. Acum, la aproape 70 de ani, duce dorul cojocăriei, meseria sa de-o viaţă-ntreagă.
Tăbăcea câte 700 de piei pe sezon
"Am început să învăţ tăbăcărie prin ’60 - ’61. Pe atunci, toată munca se făcea rudimentar, de mână. Apoi am tot mers să mă specializez la Arad, la Drobeta Turnu Severin, ca să aflu tehnici noi de lucru. Dacă voiai lucruri de calitate, trebuia să ştii toate detaliile şi dichisurile la modă. În comună la noi mai era un cojocar, dar tot la mine trăgeau cei mai mulţi, că făceam haine bune”, îşi aminteşte Fănel cojocarul, după cum era cunoscut în zonă. A lucrat nu numai cu piele de oaie, ci şi cu piele de iepure şi de jder şi spune că fiecare dintre ele are migăleala ei.
În anii buni, oamenii îi aduceau la tăbăcit şi câte 700 de bucăţi de piei pe sezon. Sezonul începea prin luna mai sau, oricum, după Paşti, când lumea tăia mieii, şi se termina în anul următor, prin martie. „Lumea îşi făcea un cojoc pentru oraş, pentru biserică. Aproape că nu era familie care să nu aibă măcar o astfel de haină în casă. Şi nu erau chiar ieftine, costau cam cât un salariu prin anii ’90. Veneau la mine cu revistele şi îmi arătau: vreau să iasă aşa. Eu nu mi-am făcut niciodată un cojoc pentru mine. N-am avut nici timp, că aveam o mulţime de comenzi pentru alţii, şi nici n-am avut nevoie. Soţiei i-am făcut bundiţe şi în anii ăştia din urmă mi-am croit şi mie o scurtă, atât”, povesteşte Ştefan Domniţeanu.
Migală pentru lucruri fine
Ca să poarte o haină elegantă „la oraş”, oamenii aşteptau ceva vreme, pentru că de la stadiul de piele netăbăcită până la cel de „Alain Delon” elegant este un drum extrem de lung. Cojocarul lua pielea şi o lăsa o noapte la muiat, apoi la scurs. Înainte să o tăbăcească, o introducerea la maşina de cârnosit, operaţiune prin care se îndepărtau resturile de carne sau scaieţii de pe blană. „Poate dura şi o lună treaba asta, pentru că blana trebuie adusă la culoarea ei naturală”, explică nea Fănel. Urmează tăbăcitul cu soluţie cromat, etapă care poate dura şi o lună şi jumătate: „Trebuie muncă multă la tăbăcit, pentru ca pielea să ţină la ploaie şi la zăpadă, altfel se strânge şi ai dat banii degeaba pe haină.”
Urmează alt proces de curăţare şi de spălare, cu soluţii speciale, iar pielea astfel îmblânzită e croită, vopsită de câteva ori şi, într-un final, asamblată la maşina de cojocărie. „Eu sunt un om meticulos, dacă dunga nu e dungă, nu pot să merg mai departe. Mi-au plăcut lucrurile fine. Soţia mă mai ajuta la curăţatul şi spălatul pieilor, dar niciodată nu o lăsam la croit”, adaugă cojocarul.
Cum s-a terminat totul
„După ’94-’95, s-a rupt filmul. Ne-a dat peste cap pielea artificială şi, în plus, oamenii începuseră să-şi vândă oile”, îşi aminteşte cojocarul, cu părere de rău. În afară de bundiţele făcute pentru Ansamblul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, nici nu mai ţine minte când a primit ultima comandă adevărată pentru un cojoc sau pentru un „Alain Delon”. Să tot fie 6-7 ani de atunci. Nea Fănel cojocarul a avut atelier mare, în curtea casei din Braniştea. Însă de ceva timp s-a aciuat, cu masa de croit şi cu maşina de cojocărie, într-o cămăruţă de câţiva metri pătraţi. Spune că e mult mai potrivită pentru o îndeletnicire despre care generaţiile viitoare vor afla, cel mai probabil, doar de pe internet.
