La ciocârlia din ziarul de ieri. Cum să nu dau lucrare de control la ciocârlie? La ciocârlie să nu dau? Chiar la ciocârlie? Un fel de lucrare de control la măreţie, s-ar putea numi! Un fel de lucrare de control la tril, pot zice! Un fel de dare de samă la frumuseţe! Nu la orice fel de frumuseţe! Frumuseţea aceea, totdeauna la capăt! La capătul dinspre-nceput! La cel mai curat capăt!... Pe ce fel de coală să scriu această lucrare de control? Nici o coală de hârtile nu-i potrivită pentru asemenea lucrare, parcă! Spun că-i bine să scriu direct pe pământ, direct pe ţărână, direct pe locul de unde, iată, chiar în clipa asta, începe să să înalţe fiinţa cu pene, despre care trebuie să spun şi să zgârii pe obrazul gliei, pe supra/faţa lutului sfinţit de ochii şi de sapa mamei, de ochii şi de sapele atâtor şi atâtor dumnezei cu pestelcă şi opinci! N-am să încetinesc şi n-am să încetez vrodată zisa şi scrisa întru slava şi memoria cestui fel de dumnezei! Fără ei, parol, nici această minunată linie cu aripi, ciocârlia, n-ar mai fi venit/poposit în jurul schitului, în văzduhul sacrosanct al cătunului cu nume şi renume de zimbru… (şi pe cale de dispariţie)… Păcat! Nu?
Sigur că da!... Da, uite, se înalţă direct spre primul cer, spre al doilea cer, spre al nouălea cer… spre ultimul cer!... Oare câte ceruri a lăsat Făcătorul în jurul acestui schit, în sensul şi în rostul zborului, în direcţia uimirii mele?... Da, uite, mă uit cum săgeata cu pene şi cântec perforează văzduhul şi cerurile, aşa, ca un punct cu aripi, ca un punct pus în praştie şi tras înspre naştere şi renaştere… numai înspre facere şi refacere... fiindcă astfel de minunătură nu are sfârşit… nicăieri n-am văzut şi n-am auzit că ar exista un cimitir al păsărilor, un loc de veci al ciocârliei!... Iat-o, se roteşte, amestecă aerul celor de Jos cu aerul celor de Sus… şi cântă! Şi nu cântă fără cuvinte! Şi cam aşa zic eu că zice: „Demult… acum, acolo, în grădină, atent la Tot, atent şi la Nimic,/ văz duhul mamei şi văz duhul tatei, îngenunchez cu sufletul şi zic:/ văzduhul tatei şi văzduhul mamei… (două altare vii într-un altar)…/ leagănă psalmi cu aripi şi adună de scris şi de citit, să am habar,/ să mă întorc, mai deseori, acasă, cu tot ce am, cu tot ce n-am avut,/ cu ochii mari de dor şi admirare, cu trenul care (încă) nu-i pierdut!”//… Şi iar se înalţă, şi iar se roteşte, şi iar nu cântă fără cuvinte! Ca şi cum aş auzi un fel de bocet al bucuriei, un fel de imn al tristeţii: „Un dus întors, o Arie înaltă: punct Zero (a)sfinţit de buni nebuni…/ Acesta-i locul meu de închinare şi asta-i cartea mea de rugăciuni!”... Sigur!
