(!) am să te duc pe toată în mijlocul naturii, să-ţi pun nişte pedale printre cicori şi maci, şi să-ţi repar viteza şi penele din roate, şi să mă uit la tine cum zbârnâi şi cum faci, şi dai încet din coarne când îţi îndrept ghidonul, şi-ţi bâzâi soneria, şi-ţi umblu la rulmenţi - ce coate îşi dau macii şi iau cicoarea-n braţe, şi se aprind în şoaptă, şi nu mai sunt atenţi când chiar mai am oleacă şi termin toate cele, şi pinionul mare, şi pinionul mic ...

Uite, domnule, şarpele ăsta chiar acum şi-a găsit să-şi bată joc de mine! el e personajul cu mărul, dar măru-i abia înflorit, nu? oare nu cumva nu mai văd bine? nu cumva-i toamnă, ca-n visul cu Dumitriţa între dumitriţe, iar primăvara, cu noaptea-i de Mai, cu tot, este un vis? nu cumva eu chiar am fost la ea, şi chiar am fugit de la ea, şi chiar eu am folosit veşmintele, eu le-am lăsat în dezordine, bucuros că am ascultat şi am făcut ce a mi-a zis bunul (sau răul?) meu a ...

Ş-acum l-aud - bătea la geam şi mă striga - (zicea că-i Singur pe Pământ şi că nu are un Loc al lui, numai al lui) - şi i-am deschis cuviincios: era CUVÂNTUL DE ONOARE!!! Venea de mult - dintr-un Demult şi dintr-un Timp tulburător, sfinţit de Mama şi de Tata, şi dintr-un Spaţiu-n care Lacrămile dor, iar Veşnicia niciodată nu e gata!!! Şi a tăcut puţin... şi-a zis că-i azvârlit de colo-colo,  parc-ar fi un Fitecine, parcă n-ar fi cel care-a fost la Început... şi a ma ...

Mai încerc o dată. Cu Ştefan Augustin Doinaş încerc: "Azi împlinesc o mie de lucruri trecătoare,/ privind amurgul sumbru cum scapără pe văi,/ abia acum mi-e ochiul în stare să măsoare/ sălbatica lui sferă cuprinsă de văpăi!"... (Dumitriţa-i în flăcări)... Mai departe, cu Ioanid Romanescu: "Iubirea am pierdut-o... azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp cu flori,/ şi nu sânt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători! ...

Am un hectar cu ghiocei,/ şi-un cer plin numai cu luni pline, şi-un sat cu-n drum şi trei fântâni,/ şi-un sân cu mere pentru tine! Am şi dulceaţă de gutui,/ şi vin, şi dor, şi poezie, şi-un gând (ne)bun că-s făt-frumos/ dat să slujească numai ţie! Am şi un şarpe înţelept/ la rădăcina casei unde (m)-am învăţat dintru-nceput/ să nu-mi pierd viaţa-n amănunte! Şi am şi-un vis că vii mereu/ cu carul mic în carul mare, să plângem mult... căci mi-am nălţat/ o fa ...

Aşa încep: "Arată-mi, doamnă, taina corsetului de unde/ au coborât fiorii lianelor de ger/ spre braţul meu de-o viaţă ce aştepta stingher/ virginitatea verde din frunzele fecunde!"// Şi dă-mi binecuvântu-n păianjen de a trece/ şi-a împleti capcana pe gerul din liane,/ cu fire de căldură, dantele diafane s-ademenesc spre foamea sălbatică şi rece!"... Pauză. Nu de publicitate, ci de constatare. Nici un efect scontat. Nici o reacţie imediată. Doar tăcere. N-aud nici o mişca ...

(!) e cea mai frumoasă-ntâmplare/ din nordul acestei secunde,/ e cea mai deşteaptă părere.../ dar nu ştiu de ce nu răspunde/ la strigătul meu din adâncul/ cuvântului dat înainte,/ hăt-hăt, la stârnirea luminii/ din beznă, cu primul părinte (!) (!) e cea mai frumoasă-ndurare/ această-ndărătnică joacă/ din sudul cuvintelor mele.../ s-o strig într-adins şi să tacă/ mai mult decât ţine o viaţă,/ mai mult decât ţine o moarte/ a celui înalt ca o şoaptă/ senină: mai ...

Sunt de acord cu Dumitriţa. Putem începe oricând. Putem aştepta Luna. Putem şi fără Lună. Putem începe chiar aici, afară, pe prispa asta cu flori pe margini, crescute din seminţe aduse de vânt din grădina şi din ograda cu petunii, păpădie, troscot, holeră, brusturi şi hrean. Dacă se întunecă, nu-i nimic, aprindem o lampă de douăsprezece lumini, ori o lumânare, ori citesc la lumina ochilor ei! Dar nici nu-i nevoie de lumină, fiindcă eu iau din memorie toate poeziile! Spe ...

Hai, nenorociţilor, lăsaţi-vă părinţii să moară în pace! Lăsaţi copiii să nu vă spună "la revedere"! Nu vă trebuie nici un "rămas bun" şi nici un "adio" în această călătorie! Năpustiţi-vă! Mecanicul - nenorocitul - vă adoră! Lustruieşte locomotiva cu Lacrimi! O mângâie şi o porneşte şi o fluieră cu aer superior! Fumează ca un sictirit de atâta şi atâta Cale Ferată! Râgâie scârbit de atâtea şi atâtea şi aceleaşi mereu Linii Paralele! Hai, suiţi-vă � ...

(!) am început să nu mai vreau, să nu mai pot rămâne-aici, mă duc la loc, la timp, la mod, mă nalţ încet, încet, încet.../ ştiu că sunt singurul poet care-a (de)scris pământul tot şi cerul tot (!) (!) a fost adânc pe sus, a fost înalt pe jos cuvântul meu prea(ne)milos, (prea)credincios – mi-a arătat cum să nu cad/ nici din rotund, nici din pătrat, cum să rămân sclav de candori şi majestos (!)(!) cuvântul meu – cel de la voi şi pentru voi, prieten bun şi blând ...