Moto: "La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară/ obscură şi inertă, supusă consumării,/ când razele plecate din sine în afară/ lumină sunt şi viaţă, din moartea lumânării?" - (Mihai Ursachi)Deseară...pun să cern făină de plămadă, şi să mă rog, şi să mă-nchin, şi să frământ câteva turte, uite-aşa, să nu se creadă că-n casa asta stă şi-aşteaptă un flămând, un sărăntoc, un mai-nimic, un pierde-vară, un pierde-timp, un pierde-tot şi chiar ne-tot – ...

Toate-s descuiate, deschise, desferecate...însă nimeni nu se apropie de trecutul timpului prezent, de prezentul timpului trecut...nimeni nu vrea să priceapă că Viaţa-i Unică numai şi numai departe de Urât!...Sigur că da! Cum să priceapă...când fiecare dintre aceştia nu vrea numai o viaţă, nu vrea viaţă unică? Aceştia vor să trăiască de o sută de ori, de o mie de ori...şi de aceea/de asta cred în tot felul de bazaconii cu viaţa de apoi, cu viaţa de după, cu viaţa cea ...

Moto: "Iubirea am pierdut-o...azi câte o străină/ îmi pare mai frumoasă decât un câmp   cu flori,/ şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:/ trăiască poezia şi marii visători!" - (Ioanid Romanescu) Deseară...torn „lacrima christi” în pahare şi te aştept să-mi baţi la poartă şi la geam – mi-a înflorit de tot lumina-n lumânare, gata, se coace, cade-aşa, nitam-nisam, dacă nu vii să-i pui – în flacără – iubire, sau chiar uitare, sau otravă, sau ce ai ...

Nu aud nici o bătaie în uşă. Nu aud nici o bătaie în geam. Nu aud nici o bătaie în poartă. Nu aud nici o bătaie nicăieri. Şi, totuşi, mi se pare că mă pândeşte cineva, ceva. Am senzaţia că mă caută cineva, ceva, dar nu are curaj să bată, să strige, să intre fără să aud, fără să văd, fără să ştiu, aşa, samavolnic. Şi ce dacă nu văd, nu ştiu, nu aud, nu sunt anunţat? Nu-i bine să deschid totul, chiar dacă mă voi convinge că doar mi s-a părut? Ce-i cu ...

Sunt o ţâncă şi-s frumoasă/ cum e şi Păpuşa mea: două Scumpe fără seamăn/ într-o Lume prea grăbită ca să vadă ce înseamnă/ Curăţie, să priceapă ce mi-i – azi – Copilăria/ şi din ce-i alcătuită!   Nu vă mai grăbiţi Zadarnic,/ ascultaţi-mă acum: învăţaţi – din Joc, din Joacă,/ serios şi Româneşte – amintirile lui Creangă/ şi-altele la fel de simple, ş-apoi spuneţi ce se-ntâmplă/ şi cum se Copilăreşte!   Staţi încet, măcar o Clipă,/ ...

Sigur că da! Când am ajuns la apă, nu numai că a izbucnit ca o lumină în întuneric, ori ca un întuneric în lumină, dar s-a şi auzit un fel de plâns care a umplut ograda şi grădina şi văzduhul şi mirarea celor făcători de fântâni! Chiar şi Luna, imediat, s-a făcut plină, uite-aşa, să nu se scalde goală, pentru prima oară, în limpedele triumfător şi răcoros! Şi făcătorii de fântâni au cinstit sfârşitul celei mai frumoase munci din lume, dar şi începutul ape ...

Cred c-a trecut... încă-i mai simt sărutul, încă mai gust din veşnicia sa, nu-mi pare rău că n-a rămas la mine, e-a tuturor... ea nu-i numai a mea! Cred c-a trecut... nu ştiu unde se duce-n rochia-i lungă, fără de sfârşit, încă-i mai simt eternitatea mică - suflet şi trup de înger invalid! Cred c-a trecut... lumină şi-ntuneric, lumină şi-ntuneric... (vrei/nu vrei)... şi - vreau/nu vreau, chiar dacă nu mai este - mă simt înfăşurat în miezul ei! Cred c-a trecut... ş ...

Să-mi fie ruşine! Cer iertare! Prezint scuze! Aştept pedeapsă! De ce? Foarte simplu: nu ţi-am mai scris de multă vreme! De multă vreme n-am mai scufundat condeiu-n călimară, n-am mai aşternut două cuvinte pe hârtia docilă şi răbdătoare. Şi albă. De fapt, dacă aş fi vrut cu tot dinadinsul, aş fi putut să-ţi scriu şi pe o coală neagră. Cu cretă albă pe o coală neagră aş fi putut să-ţi scriu, dacă n-ar fi fost sfânta Lene şi marele mucenic Somn... două elemente ...

Staţi liniştiţi, nu poate fi nicicum/ decât ce nu se ştie niciodată/ - în rest, e totul simplu şi-nţeles/ şi clar ca-ntr-o oglindă fermecată!// Uită-te bine, vezi că sunt şi eu/ acolo, mărmurită-ntr-o secundă:/ aceea, a căderii pe pământ,/ dintr-o sămânţă mică şi fecundă,/ şi dintr-un vis, şi dintr-un dor, atunci,/ când am pornit alături, înspre nuntă! Stai liniştit, ajungem negreşit,/ nu are cine-ce să ne despartă/ - fiindc-avem acelaşi dumnezeu,/ aceeaşi ...

N-o mai văd, însă mi-o aduc aminte din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai clar. N-o mai aud, însă îmi stăruie vocea-i liniştitoare în jur. În prima clipă a lipsei sale am crezut că a plecat oleacă, dar acest oleacă a început să mi se pară definitiv. Apoi, în următoarea clipă, ideea dispariţiei însoţite de o spaimă implacabilă şi-au făcut loc în ungherele sufletului meu stoic, amăgit şi pălit pentru pururi de candoarea pe care Copilăria mi-a dăruit-o în/din ...