Pensii de lux, salarii de lux, indemnizaţii de lux, alocaţii de lux, o ţară de lux. Până să vină Guvernul Boc să taie luxul din România. Era chiar prea de tot atâta lux.
„Ce tot atâta lux? Hai să tăiem. Începem cu pensionarii, cu banii pentru creşterea copiilor, cu şomerii, cu infirmierele, cu profesorii”.
De parcă înainte de a veni actuala putere toată ţara se îndopa zilnic cu caviar pe pâine. Era prea mult lux şi trebuia tăiat.
Şi, mai important, să ne acceptăm umili destinul, să suferim într-o solidaritate pe care am mai cunoscut-o doar în anii ’80, când trebuia plătită datoria externă a ţării.
Da, renunţăm la luxul de a trăi o viaţă la limita sărăciei şi optăm pentru sărăcia pură.
De ce? Pentru că administratorii ţării, oricare ar fi fost ei în ultimii 20 de ani, nu au luat măsuri la timp, pentru că au furat tot ce era de furat, pentru că ne-au tras clapa ori de câte ori le-a venit la îndemână.
Solidaritate în faţa crizei! Hmm, ba pe-a mă-tii, guvernantule! Dacă îi tai pensia bunicului şi indemnizaţia copilului vin şi cu toiagul peste tine şi îţi pun şi scutecul pe chelie.
Colac peste pupăză, au descoperit şi unde era marea evaziune. La usturoiul pe care îl importăm din China prin Republica Moldova.
Dar la scrumbia afumată de la aceiaşi basarabeni, nu s-au gândit? Dar despre marea evaziune la râme, viermuşi, coropişniţe pe care le vând precupeţii în stradă nu se spune nimic?
Evazionişti, frate! Ăştia ne distrug economia şi îi forţează pe săracii guvernanţi să ne micşoreze salariile şi pensiile!
De ce nu se ia Vlădescu şi de ei, după ce a anihilat mafia usturoiului? Vânzătorii de râme la trei lei paharul trebuie să plătească! Să dea taxe la stat să se facă bugetul doldora, să aibă de unde trăi viermii.
Nişte coropişniţe care umblă prin gunoiul financiar al ţării, pregătite să mai prindă un somn pe la locurile lor de muncă, de unde umflă adevăratele lefuri de lux.
Da, recunosc, e un discurs populist. Dar nu e mai populist decât al lor.
Să nu-mi spună mie să vin cu idei de unde să mai strângă statul cureaua pentru de asta i-am pus în fruntea ţării prin votul sau absenţa noastră de la urne.
Ei să vină cu idei, iar noi să le criticăm atunci când e cazul şi să îi forţăm să caute soluţii în altă parte.
Şi mă frământă cumplit ideea cu luxul. Cum oare au reuşit să transfere ideea de lux din birourile şi casele lor de vacanţă în cocioabele noastre, în apartamentele de câţiva metri pătraţi în care abia respirăm?
Lux? Ce-mi vine o înjurătură zdravănă, dar vă las pe voi, cititorii, s-o rostiţi. Nu faceţi economie la înjurături de lux, pentru că le merită.
Le merită casele lor de lux, maşinile lor de lux, birourile lor de lux, secretarele lor de lux, slujbele lor de lux, salariile lor de lux, vieţile lor de lux. Traiul lor nesimţit de luxos.
Auzi, indemnizaţii nesimţite şi pensii de lux. Hai, încă o înjurătură straşnică şi gata!
