Particularii sunt supăraţi foc pe bugetari, profesorii au ceva cu funcţionarii, cei din sănătate cu poliţiştii, lucrătorii din administraţie cu pensionarii şi aceştia cu toţi ceilalţi. Toată lumea e învrăjbită cu toată lumea.
Chiar între cei aflaţi în aceeaşi oală sunt ierarhizări triste ale gradelor de sărăcie şi capra vecinului e arătată cu degetul, fiind din principiu mai grasă şi mai eficientă la dat lapte.
Averile, indiferent cum au fost obţinute sunt ruşinea naţională, politicienii paria şi legislativul un fel de frecţie la un picior de lemn.
Intrăm curajoşi într-o anormalitate naţională, ne trage curentul anarhiei şi devălmăşiei la fund.
Guvernanţilor nu le pasă de manifestaţiile din stradă, ei oricum au decis să-şi asume răspunderea propriei impotenţe.
Dar nici celor din stradă nu le mai pasă cât negru sub unghie de guvernanţii care una le-au promis şi cu totul alta fac.
Cei de jos nu înţeleg ce se întâmplă, iar cei de sus nu le pot explica pentru că nici ei nu ştiu prea bine pe unde să scoată cămaşa.
Asistăm zilnic la un fel de dialog al surzilor. Fiecare vorbeşte pe limba lui, comunicarea nu există şi ura întunecă minţile şi agită spiritele. În marea de spaimă generată de diminuarea veniturilor s-a turnat o picătură de altă culoare.
S-a votat, în sfârşit, legea lustraţiei, într-o încercare disperată de a muta centrul atenţiei de la stomac la răzbunarea contra celor care au sfidat pe români după Revoluţie. Din nou învrăjbire, venin şi întoarcerea într-un timp care nu ne mai încape.
Însă mişcarea n-a mai folosit la nimic. După două decenii de libertăţi bezmetice şi corupţie pe faţă, de cocoţări în posturi şi privatizări anapoda, lustraţia seamănă cu statuia Revoluţiei din Capitală. Jumătate dintre cei care trec pe lângă ea habar nu mai au ce înseamnă. Iar cealaltă jumătate nu mai are timp să-şi aducă aminte.
Ca şi condamnarea comunismului sau deschiderea dosarelor securităţii, lustraţia vine târziu şi incomplet, ne atinge vag şi se pierde în nebunia crizei. Ca nişte actori rataţi pierdem rol după rol, eşuând între frigider şi televizor cu grijile mărunte ale traiului zilnic bulucite peste creştetul nostru.
Într-o lume în care valorile ar trebui să fie validate de profesionalism, în care banul muncit, indiferent cât de mult, ar trebui să impună respect, într-un timp al libertăţilor şi respectului cetăţenesc câştigate, noi orbecăim încă în mocirla diletantismului, hoţiei şi prostiei cu ştaif şi ifose.
Ce ne lipseşte? Cum am ajuns aici? Un pensionar necăjit mărturisea sincer că habar nu are. Poate doar bănui vinovaţii, dar asta nu-l ajută să înţeleagă dimensiunea dezastrului.
Faptul că un simplu contribuabil este depăşit de situaţie poate fi justificat şi e plauzibil. Însă faptul că un întreg guvern pare să fie lipsit de idei, împiedicat în propria neputinţă şi incapabil să dea seama pentru ce face, devine teribil de periculos.
Şi dimensiunea dramei se îndreaptă către cataclism când realizezi că dinspre toţi politicienii votaţi de aceşti cetăţeni debusolaţi şi îngroziţi, indiferent de culoarea lor politică, nu vin decât promisiuni, ofuscări şi ridicări neputincioase din umeri.
Şi ei se urăsc sincer unii pe ceilalţi, au atâta treabă cu această nevoie permanentă de revanşă!, iar forţa acestei uri în loc să se potolească adânceşte ranchiuna generală şi toarnă un alt nor de cenuşă peste mintea lor cea de pe urmă.
Ar trebui să se trezească, ar fi momentul să pună osul la treabă, se aude de peste tot. Numai ei nu aud, nu văd, nu simt, ca şi cum ar trăi într-o realitate paralelă, într-o buclă temporală, într-o vitrină de muzeu.
Peste România plouă mărunt, mocăneşte, monoton. Cine îşi mai asumă răspunderea unui curcubeu?
