„Nu contează cât de lung am părul…” Şi mi-l amintesc pe Florian Pitiş cântând. L-am iubit şi pentru că a cântat revolta tinereţilor noastre.
Când băieţii îşi lipeau părul cu pap - şi fixativul era un lux uneori - îşi prindeau chica în clame şi îşi udau pletele ca să intre la un examen. Era directivă de partid să nu fii student cu părul lung şi studentă cu fustă scurtă. Nu dădea bine la moralitatea omului multilateral dezvoltat.
Urmarea cântecului - „Important e cât şi cum gândesc” - se regăsea undeva în serile cu votcă şi fum de ţigări Carpaţi, când vizionam pe furiş filme la video şi răsfoiam reviste străine vechi de câţiva ani. Discutând însă, aprins, filosofie.
A rămas doar amintirea şi speranţa că alţi tineri nu se vor mai ascunde, nu-şi vor mutila trupul şi sufletul, adâncind o revoltă specifică vârstei.
Şi pe atunci ne sacrificam, plăteam cu anii tinereţii noastre datoriile externe şi ne îmbuibam patriotic cu plenare de partid, să înţelegem cum este cu dăruirea şi iubirea de ţară.
De parcă timpul s-ar fi rotit înapoi, cu uşurinţa cu care întoarcem acele pe cadranul unui ceasornic, revenim acum la sacrificiul iniţial, auzim fără să ne vină a crede aceleaşi fraze goale despre solidaritate şi datorii, despre sacrificii şi patriotism necesar în vremuri de criză.
În jur plouă cu imagini 3D, plasmele ling pereţii, ţigările străine nu se mai fumează până dincolo de chiştoc, revistele dezgolite cocoşează galantarele direct în stradă, averi uriaşe făcute peste noapte devin modele de urmat, însă pletele băieţilor au rămas încremenite într-un proiect constant, niciodată rezolvat.
Încă e interzis părul lung în şcoli, podoaba capilară pe creştet masculin e motiv de scădere a notei la purtare şi atârnă în biografia liceenilor (ce vreţi, e altă generaţie, mai grăbită!) la fel de mult precum conspectele învăţate pe de rost pentru testările naţionale.
De dincolo de mormânt, Pitiş fredonează într-una: „Nu contează cât de lung am părul, important e cât şi cum gândesc”.
Obsedant, refrenul se cuibăreşte în sânul fricii noastre de schimbare, în colţul mentalităţilor noastre greu de schimbat, în mediocritatea furioasă şi în comportamentul deviant al unor tineri debusolaţi. Dar şi în fandoseala politică şi stupizenia unor adulţi fără scrupule.
Tinerii sunt produsul unor frustrări şi rezultatul unor neputinţe care ne aparţin. Al unor contraste dureros de reale.
Fac ore de educaţie sexuală, dar şi de religie, cumpără plante etnobotanice şi conduc maşini 4 x 4, sau numai visează să o facă, dar n-au voie cu plete la şcoală.
Sunt imaginea vie a unei Românii duplicitare, care încearcă să salveze doar aparenţele, dar care nu-şi găseşte locul şi rostul. Habar nu au ce este cu adevărat important, în cine să creadă, sunt aruncaţi în lume fără repere şi aprioric supăraţi pe viaţă. Interdicţia e stupidă aşa cum modelele sunt strâmbe.
Sunt o generaţie de sacrificiu dinainte de a se fi născut, dar habar nu au, iar noi n-am găsit timpul necesar să le explicăm cum stau lucrurile.
Ocupaţi cu pensiile mărunte, cu bolile bătrânilor, cu locul de muncă al adulţilor, cu indemnizaţiile de şomaj şi nivelul de trai precar, cu nivelul corupţiei mereu în creştere, am uitat că pe ei îi educă o tranziţie nebuloasă şi infinită dinspre un coşmar către altul.
Tot ce-am păstrat neschimbat pentru ei, dintr-o existenţă de care nu vrem să ne mai aducem aminte, este interdicţia prostească şi repetitivă a interzicerii pletelor la băieţi. Exemplul pare minor, dar dă dimensiunea neputinţei generale.
Când noi avem în faţă prăpastia unui viitor incert, ne împiedicăm de cele mai multe ori, lejer, de câte un ciot neînsemnat apărut în drum.
Asta e istoria noastră. E oglinda a două decenii şi stigmatul alegerilor pe care le-am făcut.
Am uitat a doua parte a refrenului: Important e cât şi cum gândim.
