Să-mi fie iertată alăturarea… Sau mai degrabă să le fie iertată, dacă se mai poate, celor care au făcut-o posibilă: de două întoarceri s-au temut regimurile postdecembriste din România – de întoarcerea regelui Mihai acasă şi de exhumarea lui Ceauşescu.
Revenirea regelui în ţara sa era dată pe timpul regimului Iliescu drept o cauză sigură de destabilizare, de posibile revolte, poate chiar un război civil. La un moment dat, regele a fost întors chiar de la aeroport, în Bucureşti!
Ceea ce bunul-simţ politic putea garanta de la bun început, ceea ce s-a dovedit apoi, după instalarea definitivă a fostului monarh în ţară, nu încăpea în spaima foştilor nomenclaturişti comunişti.
Aceeaşi lideri şi interpuşi au făcut ca urmaşii cuplului Ceauşescu să nu poată intra, cum s-ar spune, „în posesia” rămăşiţelor pământeşti ale dictatorilor.
Probabil că mai apoi, pe măsură ce ţara mergea din rău în mai rău, toţi guvernanţii s-au temut că ar putea să reapară mişcare comunistă, că fostul preşedinte comunist ar putea fi transformat într-un martir etc. etc.
Măcar, cu timpul s-a aflat de existenţa fizică a unui mormânt, iar în lunile următoare vom afla şi dacă oasele de acolo sunt ale Ceauşeştilor. Să nu uităm însă că, în ciuda rămăşiţelor găsite, legenda supravieţuirii lui Hitler a persistat până astăzi, astfel de legende privind fuga lui Ceauşescu într-o ţară exotică apărând şi pe la noi.
După execuţia mareşalului Antonescu, au existat două urne conţinând cenuşă umană – la un moment dat, chiar responsabilul cu afacerea le-a amestecat, înainte de a le face să dispară. În cazul lui Ceauşescu, se pare că măcar acesta a rămas în pământ…
Un gălăţean, părintele Octavian Dicu, membru la un moment dat în guvernarea provizorie de după revoluţie, a venit chiar cu zvonul că mormântul a fost umplut cu ciment – iată că nu e! – şi, după ce puterile europene ar fi comparat ADN-ul, convingându-se că dictatorul chiar a murit, corpul său ar fi fost ars.
Vom vedea mai departe dacă rămăşiţele exhumate au fost sau nu ale celor doi… Dar de ce ne-am teme de umbra lui Ceauşescu?! De ce l-ar reabilita cineva, după mizeria pe care am trăit-o? Doar pentru că a fost ucis, ca pe la revoluţii, fără un proces real?
Pentru asta ar trebui puşi la punct, la punctul Istoriei, cei vinovaţi! Ca şi cei care „au tras în noi”! Pentru că am ajuns să trăim mai rău şi să nu avem de lucru? Nu puteam să avem haleală şi slujbă, pe munca noastră de altfel, şi fără să fim umiliţi, minţiţi, terorizaţi, înfometaţi?!
Pe de altă parte, de ce să nu existe un mormânt în care să ştim că zace un dictator, doar acesta chiar a existat, nu este o invenţie postdecembristă pentru tinerii care nu au apucat „epoca de aur”? Care să fie negată, aşa cum se găseşte şi cine să nege holocaustul?
Suntem încă afectaţi de toate acestea, dar trecerea timpului le netezeşte pe toate. Exilatul dictator Carol al II-lea s-a întors totuşi acasă în sicriu, în 2003, fiind primit cu onoruri militare!
Am căutat date despre aceşti doi dictatori români, Carol al II-lea şi Ceauşescu, în Larousse şi în enciclopedia Britannica. Găsim astfel pe LAROUSSSE.fr că Nicolae Ceauşescu a fost un „om politic român”. E drept, se precizează că la un moment dat „a instaurat un regim din ce în ce mai dictatorial”.
Despre Carol al II-lea, cu o căutare aprofundată, aflăm că s-a impus ca rege, deşi renunţase la tron în favoarea fiului său Mihai. Cam atât… Encyclopaedia Britannica dă mai pe larg: Ceauşescu a fost „leader of Romania” (se înţelege şi fără traducere…) şi a fost ucis în revoluţia din 1989.
A centralizat puterea, dar a refuzat să invadeze Cehoslovacia. Şi a exportat masiv hrană, în detrimentul populaţiei. Un tribunal militar „special” l-a condamnat şi executat pe Ceauşescu sub acuzaţiile de crime în masă şi alte crime.
Cuvântul „dictator” este evitat, cu diplomaţie… englezească. Mai vechi, mai aşezat în Istorie, Carol al II-lea, da, a instaurat „o dictatură regală personală”.
A dezvoltat o economie modernă, a încurajat iniţiativele culturale, a continuat alianţa cu Franţa şi aliaţii ei europeni dar a fost un admirator al autoritarismului dictatorului Mussolini.
Ar fi bine dacă şi noi, ca şi francezii şi englezii, am nota cât mai exact ce a făcut bun şi ce a făcut rău fiecare, fără a uita ceea ce nu trebuie niciodată uitat. Pentru a nu se repeta!
