După părerea mea, nu a fost nicio ştire în… ştirea potrivit căreia preşedintele ţării, Traian Băsescu, a fost huiduit, înaintea discursului, la malul mării, de Ziua Marinei.
Păi, în condiţiile în care nici măcar nu s-a uscat bine cerneala de la toner pe fluturaşul de salariu tăiat cu 25 la sută în cazul bugetarilor, în condiţiile în care persoanele fizice autorizate şi cei plătiţi pe drepturi de autor iau lecţii de economie la foc automat, ca să îşi plătească contribuţiile sociale, obligatorii, în condiţiile în care pensionarii trăiesc cu teama că li se vor impozita pensiile, în condiţiile în care preţurile explodează de la o zi la alta, în condiţiile în care facturile la utilităţi au înnebunit de atâta TVA, în condiţiile în care oamenii nu mai au bani de mâncare, iar vremea concediilor în străinătate a apus demult, în toate aceste condiţii, de mirare ar fi fost ca prezenţa preşedintelui să fi fost aplaudată!
Chiar dacă preşedintele ţării nu ar fi fost Băsescu şi tot ar fi suferit, în această perioadă, de o serioasă depreciere a imaginii publice. Dar noi nu vorbim aici despre un oarecare preşedinte, ci despre Traian Băsescu.
Vorbim despre un conducător care, deşi ne este greu, ne ceartă, fie că suntem oameni de rând, cu glodul la glezne şi covoarele din casă în apă, fie că suntem politicieni (din opoziţie sau de la putere), fie că suntem membri ai Guvernului.
Avem un preşedinte care (potrivit unor analişti care au avansat această teorie pe care înclin să o cred), dacă încă mai are câte ceva de pierdut, cu siguranţă, nu mai are nimic de câştigat. Cel puţin, nu atunci când ne referim la încă un mandat la Cotroceni.
Şi, ca atare, preşedintele nostru ne ceartă, ne trage de urechi, ne responsabilizează milităreşte, deşi nu prea este locul şi nici momentul. Cel puţin, nu cu oamenii simpli, cei care resimt cel mai puternic criza!
Ei bine, un astfel de preşedinte a fost huiduit, duminică, la mare. Motiv pentru care imediat au început analizele şi au apărut şi… tâmpeniile. Cum că cei care au huiduit erau sigur pesedişti!, puşi de politicieni să destabilizeze momentul.
Nu, zău? Şi atunci, în spirit logic, de oglindă, să înţelegem că cei care l-au aplaudat pe Traian Băsescu erau numai pedelişti?
Dacă picăm din nou în capcana împărţirii ţării pe culori politice, nu vom rezolva nimic! Din contră, nu ne va ajuta să ieşim din criză, dacă ne vom măsura gradul de sărăcie după portocaliul sau roşul sacoşei sau umbrelei, primite pe la campanii electorale.
Oamenii sunt nemulţumiţi şi au şi de ce: cei care au scăpat, deocamdată, de spectrul şomajului, trăiesc cu grija permanentă a zilei de mâine.
Nu sunt bani, nu sunt locuri de muncă vacante, iar mesajele care vin de sus în jos (adică exact dinspre conducătorul ţării, huiduit duminică) nu sunt deloc menite să ne remonteze, din contră; ni se spune că dacă nu ne descurcăm în ţară, putem oricând să plecăm peste hotare să muncim, aşa cum, dacă o ducem greu, ar trebui să strângem din dinţi, în semn de solidaritate…
Huiduielile de duminică nu reprezintă nicio noutate: premierul a fost atacat cu ouă, la Galaţi, în urmă cu două luni, iar vizitele conducătorilor în zonele inundate au atras valuri de nemulţumiri exprimate în gura mare de oameni.
Nu vreau să par moralistă, ştiu că este greu şi va fi şi mai greu. Pe de altă parte, însă, faptul că ne putem exprima, public, nemulţumirea (deşi nu încurajez în vreun fel atacurile fizice!), este un lucru ce nu era posibil în urmă cu 20 de ani (când nivelul de trai era şi mai scăzut decât astăzi, desigur, din alte motive).
Îngrijorează însă ideile lansate, potrivit cărora cei care l-au huiduit pe Traian Băsescu ar fi pesedişti. De aici şi până la anatemizarea unui grup (care, chiar şi politic, este format tot din români!) nu mai este mult. Şi abia atunci va începe adevărata criză…
