Ora 12.30. Jandarmii trec strada, purtând pe braţe gărduţurile albastre pe care le montează apoi pe stradă, vizavi de Prefectură. Un pensionar agaţă de ele bannerele cu înscrisurile asociaţiilor care au obţinut autorizaţie pentru protestele care s-au tot desfăşurat de luni încoace. Sunt cele trei asociaţii de pensionari care reuşesc să scoată în stradă, zilnic, 50 de inşi.
De pe la ora 13.00, oamenii încep să se adune la protest. Sunt cam aceeaşi de ieri, de alaltăieri. Poate ceva mai bine îmbrăcaţi, căci au înţeles cât de mult pot scanda „Jos Băsescu!” la minus două grade, dacă nu au căciulă pe cap şi şuba în spate. Cei nepregătiţi pleacă, în timpul protestului autorizat pentru zece ore – aşa cum s-a miercuri - , se duc pe acasă sau pe la cârciumă, mănâncă o supă caldă, sau beau ceva tărie, fiecare după buzunar sau după cum poate. Încălziţi, se întorc înapoi, la protestul autorizat.
În afară de pensionarii care se adună zilnic, în faţa Prefecturii, mai avem şi cealaltă „echipă”, cea formată din tineri şi revoluţionari, care are ca loc de întâlnire Păpădia, în fiecare seară, de la ora 17.00. Nici ei nu sunt mulţi, chiar mai puţini decât bunicii de la Prefectură. Sunt însă mobili. Strigă tare, merg, seară de seară, pe străzile Galaţiului şi scandează: „Jos Băsescu!”.
Printre oamenii pe care i-am, văzut sâmbătă, pentru prima oară în stradă, la Galaţi, de când a început această perioadă, am recunoscut diverse portrete: pensionarul cu pensie mică, dar şi cel care a primit ulei, făină şi zahăr de la orice partid a dat; pe tânărul care crede că revoluţia se petrece în România o dată la 22 de ani, dar şi pe cel mahmur, ieşit la agăţat; pe mama cu copii de mână, care abia se descurcă din salariul soţului, dar şi pe doamna cu haină de blană care a ieşit să se plimbe, pe seară, şi a găsit modalitatea de promenadă organizată; pe florăreasa care nu mai are unde vinde flori pentru că nu o mai lasă primăria, pe bărbatul în cârje căruia nu îi ajung banii primiţi de la stat, ca ajutor, pe studentul care strigă, cu fularul la gură, să nu fie recunoscut de părinţi, pe blonda care protestează până la prima staţie de unde se urcă în microbuz pentru a merge la mall, pe revoluţionarul care oricum nu mai are ce pierde, după ce a fost „tăiat” de stat şi de la indemnizaţia lunară… Este o lume pestriţă şi fiecare are păcatele sale dar şi nimbul său de revoltat.
Sunt mulţi, sunt puţini? Faţă de alte oraşe din ţară – ca să nu mai vorbim de Bucureşti – sunt foarte puţini. Dacă ai crede teoria puterii, potrivit căreia cei din stradă sunt manipulaţi politic, ar trebui să ne bucurăm pentru că, nu-i aşa?, Galaţiul are discernământ. Dacă ar fi să credem sută la sută în teoria „efervescenţei” sociale cu izvor în Piaţa Universităţii, ar trebui să concluzionăm că Galaţiului nu i pasă (sau îi pasă prea puţin) încotro se îndreaptă ţara. Şi că majoritatea celor cărora le pasă este reprezentată de pensionari şi mai puţin de tineri.
Între bărbatul care protestează de unul singur pe străzile din Baia de Arieş şi miile de sibieni sau timişoreni care ies, seară de seară, pe străzile oraşelor se află şi Galaţiul, cu protestele sale desfăşurate după program. Nu am nimic împotriva lucrurilor programate, ordonate şi în nici un caz nu încurajez anarhia. Însă când vorbim de „nemulţumirea generală care a cuprins întreaga ţară”, aşa cum ni se propăvăduieşte televizat, logic, te-ai aştepta la milioane de români care ies în stradă spontan şi nu la oră exactă.
