Ca nişte oameni maturi, împliniţi şi siguri de noi, avem mai multe certitudini şi mai puţine îndoieli. Că suntem la primul copil al familiei sau la al doisprezecelea, ştim noi mai bine decât ceilalţi cum se creşte un prunc, că doar şi pe noi „ne-au crescut părinţii noştri cum au putut şi cu ce au avut”. Şi uite că „am ajuns oameni, nu cum sunt copiii ăştia din ziua de azi”. De la mama, tata sau bunica am auzit de-a lungul vremii că „acolo unde dă mama, creşte”. La fel de adevărat este şi că „bătaia-i pentru copii ca buruiana de leac” şi că este, totodată, „ruptă din Rai”! Aşa de mult ne bazăm pe aşa zisa înţelepciune populară creată în şi pentru cu totul alte vremuri - deja demult apuse - că nu vrem nici în ruptul capului să înţelegem că s-a încheiat epoca educaţiei făcute cu furtunul de la maşina de spălat, cu băţul sau cureaua de la pantalonii capului familiei. Cine încă-şi mai bate copilul ca pe lemn, îi compromite viitorul şi îl mutilează emoţional pe viaţă. Drept e că n-or face prea mulţi părinţi gălăţeni ca femeia din Cuza-Vodă, care şi-a bătut copilul de doar patru luni până l-a băgat în spital sau ca aceea care, în 2009, şi-a înjunghiat copilul cu un foarfece, din cauză că o enerva.
Totuşi, educaţia cu bătaia se practică în continuare, pe scară largă. Statistic, cel puţin vreo câţiva oameni care-şi snopesc copiii în bătaie ştiţi şi dumneavoastră, chiar dacă n-or fi ei dintre aceia care să se şi laude cu metodele neortodoxe de a-şi educa urmaşii. Potrivit unui raport dat publicităţii la începutul acestei săptămâni de „Salvaţi Copiii”, în România, aproximativ un copil din şase „o fură” de la părinţi. Şi nu vorbim aici de vreo palmă dată la fund, ci de bătăi repetate cu obiecte de prin casă, menite să-l înveţe pe copil lecţiile dure ale realităţii. Din paginile aceluiaşi studiu am aflat că aproape un părinte din patru îşi altoieşte copilul, în vreme ce unul din cinci mai şi consideră că un toc de bătaie îi face bine celui mic, măcar din când în când.
Ce păţesc copiii ai căror părinţi merg pe principiul „Eu te-am făcut, eu te omor”? Dacă nu ajung, la rândul lor, mame şi taţi care-şi bat copiii sau partenerul de cuplu, măcar cu ceva traume şi spaime, pe viaţă, tot se aleg! Da, pentru părintele obosit şi tracasat de asigurarea traiului zilnic e mult mai simplu să-i întoarcă una peste gură copilului, în loc să-şi frământe mintea, încercând să-i explice a mia oară de ce greşeşte şi de ce trebuie să nu mai facă un lucru sau altul. E mult mai simplu să-i spună că e prost, să-l înjuri atunci când crede că este prea mic pentru a putea înţelege (ceva ce tot mai multe mame fac pe stradă, în văzul lumii) şi să-l ameninţe că „mănâncă bătaie” sau că "vin ţiganii" care-l fură dacă nu e cuminte. Din păcate, mai simplu pentru părinte, în aceste cazuri înseamnă şi mult, mult mai rău pentru copil.
Legi care să-i protejeze pe minori avem, încă din 2004. Chiar şi aşa, părinţi care să-şi rupă copiii cu bătaia sunt încă zeci de mii, chiar dacă acest lucru e interzis prin lege. Din cauză că mulţi dintre cei care educă sunt la rândul lor needucaţi, problema rămâne încă fără leac. Atâta timp cât dezvoltarea fizică şi emoţională sau chiar viaţa nu le sunt puse în pericol, locul copiilor este acasă, în sânul familiei. Dar numai atât timp şi nu mai mult.
