De fiecare dată când am plecat din localitate, în concediu, m-am întors cu o mare curiozitate: s-a schimbat sau nu ceva în oraş? Chiar şi un copac lipsă, ca să nu mai spun de vreo clădire demolată sau o nouă construcţie începută, toate acestea mi se păreau că dau măsura ritmului în care se petrec lucrurile în urbe, dar şi măsura perioadei mele de absenţă.
Cum, însă, în ultimii ani, în Galaţi nu se întâmplă mare lucru de la o săptămână la alta – şi cum, în general, concediile sau absenţele mele din oraş se întind pe maxim două săptămâni – nu am avut ce sesiza la capitolul „schimbări”: aceleaşi şantiere, aceleaşi străzi pline de praf, aceleaşi autocamioane şi basculante vechi, care ridică nori albăstrui de gaz de eşapament, aceiaşi câini fără stăpân care hălăduiesc pe străzi.
Cum nimic nou nu am sesizat de la un an la altul, de la un concediu la altul, am început să îmi reduc, proporţional cu trecerea timpului, paleta de aşteptări. Ba chiar, anul trecut, am avut „îndrăzneala” de a reveni în Galaţi noaptea, mizând pe faptul că nu bezna va masca schimbările, ci că ele chiar nu există.
Anul acesta însă trebuie să spun cu mare dezamăgire - căci de enervat mă voi enerva peste câteva zile, când tonusul de proaspăt întoarsă din concediu mi se va fi pierdut – că am sesizat câteva lucruri care, deşi ar putea fi trecute la capitolul schimbare, indică, de fapt, o realitate extrem de tristă: că trăim într-un oraş în care proasta creştere este interpretată ca îndrăzneală, în care cel care are dreptate este cel care ţipă cel mai tare, în care golanii sunt văzuţi ca „descurcăreţi”, nepăsarea, ca o perpetuă „activitate administrativă” … mă rog, aţi înţeles ideea, nu?
Cum am intrat în oraş, m-am oprit la unul dintre supermarketuri, în parcarea căruia am surprins un comentariu făcut, cu voce tare, de un băiat muşchiulos, care îşi justifica faţă de tovarăşul său lipsa unei reacţii mai energice faţă de o persoană care îl enervase: „Are noroc că-s camere aici, că îl rupeam cu bătaia!”.
Momentul a fost, însă, ca un declic pentru mintea mea odihnită (şi nu folosesc o autoironie involuntară!): m-am întors în oraşul în care funcţionarii publici despre care se presupune că au luat mită (deşi ne batem în piept cu cărămida prezumţiei de nevinovăţie) sunt cercetaţi în stare de arest (probabil pentru ca veroşii mituiţi să nu îşi bage mâinile în buzunarele pensionarelor slabe de înger!), iar tinerii care se distrează trăgând cu pistolul din maşină sunt cercetaţi în stare de libertate!
După concluzia trasă, am oftat şi am făcut ochii roată prin oraş. Şi am văzut aceleaşi şantiere pe străzile pline de praf şi de cozi de maşini, moment în care mi-am amintit că, dacă nu era criza, contextul economic, râul, ramul etc., şi toate aceste lucrări s-ar fi finalizat la timp, încă de acum un an ar fi trebuit să fi scăpat de acestea.
Şi am mai văzut şi aceleaşi bălării cât casa, care se unduiesc în bătaia vântului, lângă parcarea măreţului supermarket de pe malul Dunării – moment în care am realizat cât de tristă până la urmă este povestea celor care se îmbracă frumos şi/sau curat (sau, după caz, cu treningurile de fâş, care duhnesc a nespălat!) şi care vin aici, având pretenţia de a face shopping într-un spaţiu supermodern aflat în mijlocul unor bălării demne de Evul Mediu…
Iar la finalul plimbării mele prin oraş am redescoperit groapa de pe Drumul de Centură, realizând că bucăţica de asfalt spart, umplută cu piatră, zace aşa de cel puţin două săptămâni (dacă nu chiar trei), moment în care mi-am dat seama câtă lipsă de bun simţ şi responsabilitate trebuie să zacă în funcţionarul de la primărie care are în grijă starea drumurilor!
Într-un cuvânt, am realizat că m-am întors în Galaţi.
