După Revoluţie, s-au dezmorţit, odată cu dezgheţul politic şi libertatea vorbei, şi ideile de autonomie autonome, dar atrocităţile de la Târgu Mureş din martie ´90 nu s-au mai repetat. Politicienii responsabili au fost mai măsuraţi la vorbe, nu s-a răspuns dur nici la provocările unor exaltaţi care ne-au spânzurat efigii, iar coabitarea cu UDMR la putere a făcut mai blândă reacţia independentă a acestuia. Un Tokes căruia era cât pe ce să i se cânte că-i datorăm Revoluţia a ajuns un bau-bau vizibil, fără însă ca revanşarzii maghiari să dispară.
„Să piară Trianonul!”, au scandat însă marţi, în acelaşi Târgu Mureş însângerat în ´90, vreo 4.000 de etnici maghiari, la "Ziua Libertăţii Secuieşti". „Autonomie” sau „Ţiganilor, plecaţi acasă!” şi alte strigături sunt uşor de înţeles, rămâne ca şi despre Trianon să se înveţe mai mult la şcoală. Este tratatul care stabilea, la 4 iunie 1920, între puterile învingătoare şi Ungaria, graniţe prin care era rotunjită nu numai România, ci şi alţi vecini.
Acum, alegerile generale din Ungaria, din aprilie, şi cele europarlamentare din România (care deja au ca victimă ruperea guvernului, deşi la putere!) nu-i poate lăsa muţi pe politicienii români ori maghiari. Pierd încredere! Oricum, naţionalismul s-a vândut întotdeauna mai bine la alegeri.
Băsescu, care a mai câştigat astfel în Basarabia şi în larga diasporă, n-a făcut decât să-i arunce premierului mănuşa interzicerii accesului gaborului de la „Jobbik”, premierul a aruncat-o înapoi, să nu se frigă… Ponta a lăudat UDMR că n-a pus botu´ la criză. Cu sinceritate, chiar un ministru, Attila Korodi, recunoştea că, din 1992, autonomia secuiască e în programul politic al UDMR.
Vor urma, desigur, replici, poate o avalanşă! Tonul politicii moderne ar trebui să fie sobru, puternic, dar măsurat. Putem lua exemple chiar dintr-un incident din preajma anului Trianonului, când, la o tensiune enormă, tonul a fost potrivit, deşi eram învingătorii! Pe 29 decembrie 1918, generalul Berthelot, şeful Misiunii Franceze, primit cu imensă prietenie la Arad după proaspăta declarare a Unirii, era martor când drapelul românesc era călcat în picioare de câţiva exaltaţi maghiari. „Şoferul lui Berthelot, omorât în faţa generalului", scria ziarul „Românul” din Arad, pe 2 ianuarie 1919. Dar ziarul, reţinut, numea luptele de stradă „porniri excentrice”, relatând emoţionat, dar fără acuze, despre înmormântarea unor victime şi despre răniţi. Fără jigniri. Nici Berthelot n-a patetizat. A vorbit şi cu românii, şi cu maghiarii. I s-au cerut un fel de „căşti albastre” şi el a chemat Regimentul 1 african de vânători din Armata franceză. Aceştia au venit repede, deşi locomotiva a rămas, ca şi liderii politici de acum, fără cărbuni…
Băsescu declara astă-vară: "România îşi va asuma leadership-ul punerii la punct a Ungariei (…), focar de instabilitate în regiune din punct de vedere al politicilor privind minorităţile". Azi trăim vremuri în care „punere la punct” înseamnă să dai prompt şi tare o replică. Suntem însă datori cu replici statelor în care limba maternă a minoritarilor români este practic interzisă! Pentru că sigur vom apuca vremea în care aceste replici vor trebui traduse în ruseşte, ca să le mai înţeleagă vreun român de pe-acolo!
