Am trecut şi peste Ziua Naţională a României, cumsecade, căci a ieşit şi ceva lume în stradă, am văzut şi uniforme, şi torţe… S-a ieşit şi din nevoia, firească, de spectacol. După un sfert de veac de libertate, abia începem să redescoperim un pic şi sentimentul patriotic ”la liber”, atât de trăit de bunici, dar îngălat, mimat şi umflat în anii dictaturii comuniste şi din acest motiv evitat acum, cu precauţie. Mai ales că acum ne vorbesc despre eroismul altora mai mult eroii de carton ai scandalurilor politice şi financiare! Ici-colo, cu toate că nu prea sunt de găsit, sau sunt prea scumpe, am mai văzut şi câte-un steag la cei care au venit să vadă ceremonia de la Prefectură, cea cu uniforme de paradă… vintage. Însă, nota bene, au venit de bună voie, nu cu japca, ca pe vremuri. După ceremonie, mulţi au mers prin restaurante, la socializare. Am văzut într-unul ospătăriţe îmbrăcare în costum naţional. Fără s-o ceară primarul! Apropo de iniţiativă, am cumpărat o căniţă cu stema Galaţiului. Vândută aici, ea venea de la… Sighetul Marmaţiei! La zi naţională, mai vezi drapelul României fâlfâind la câte un balcon. Dar nici nu-i poţi blama pe ceilalţi, pentru că simţul ridicolului ne face să suflăm cumva şi în iaurt şi nu ne punem neapărat cocarda tricoloră atunci când intrăm în autobuz… Fiecare trebuie să-şi trăiască bucuria cum poate, bucuria nu se fabrică! Mândria, patriotismul, care abia se mai iţesc, sunt greu de implantat dacă dascălul, cel care o face, nu crede, când familia scuipă seminţe pe Istorie, sastisită de politică şi de fotbal, iar elevul are de învăţat liste, nu şi sentimente. La zi naţională, se invocă şi… bucătăria naţională: stomacul recunoaşte sărbătoarea mai ceva decât capul! Tot e ceva!
Ar trebui să fim mândri nu doar când sportivii smulg mari premii internaţionale, dar şi cu Istoria! Măcar un exemplu, gălăţean: Regimentul 11 Siret, pomenit şi la serbarea de 1 Decembrie, a luptat la 1877, apoi în Bulgaria – în Războiul Balcanic din 1913, în Primul Război Mondial, înroşind pământul dobrogean, căzând la Mărăşeşti sau apărând Galaţiul de o hoardă enormă de ruşi, după ´40 luptând peste Prut, pentru Basarabia, lăsându-şi oasele la Oarba de Mureş, eliberând Cehoslovacia. Şi cu o faimoasă fanfară, dirijată de Ivanovici! Ce-a ne-a rămas după ei? Numele unei străzi. Şi un monument: un vultur cu ciocul spart, dintr-un material ieftin, ca şi sentimentele patriotice trâmbiţate!
Vorbeam chiar ieri cu dl Ştefan Grigoraş, al cărui fiu, Marian, soldat în termen, a fost ucis, la numai 21 de ani, la MApN, în decembrie ´89. Seniorul îmi spunea că, la un sfert de veac, autorităţile locale vor oferi probabil o medalie comemorativă părinţilor celor căzuţi pentru ca această schimbare radicală (cu bune, cu rele, dar în tot cazul, cu posibilităţi uriaşe) să se petreacă. Doar că, spunea dumnealui, părinţii eroilor sunt bătrâni, bolnavi, şi ar trebui să vină tocmai din satul lor, pe zăpadă, până la Galaţi, ca să primească raţia de recunoştinţă. Mă întreb de ce nu ar primi decoraţia acasă, printr-un delegat, bunicuţa din Cerţeşti sau urmaşii, mai bătrâni decât cel dispărut, ai eroului din Bălăbăneşti. Dacă am trăi un sentiment normal al eroismului respectat, dar şi respectabil, şi eroii din Decembrie ar fi sărbătoriţi în oraşele şi comunele lor. La Galaţi, şi plăcile cu nume de eroi decembrişti, date aşa, să fie, străzilor (de fapt nişte biete alei de bloc), au fost de mult timp vandalizate…
