Funcţionarul nostru, stăpânul nostru

Evaluaţi acest articol
(19 voturi)

„Staţi, domnu’, că nici n-am avut timp să deschid bine calculatorul. Mai uitaţi-vă şi dumneavoastră la ceas când veniţi aici…Nu?”

Păi m-am uitat, cum să nu? Era 7.50, când am ajuns în faţa uşii. Care, apropo, era deja deschisă larg. Dar am zis să nu dau buzna şi să mă comport cu angajaţii statului exact ca şi cum mi-ar fi prieteni. Sau părinţi. Nici nu erau vreun gardian la intrare, dar am zis că bunul simţ e cel mai straşnic paznic, aşa că am aşteptat. Păi dacă scrie pe uşă să nu-ţi trec pragul înainte de 8.00, înţeleg să fiu politicos şi să aştept. Cam ca pe ghimpi, ce-i drept, din cauză că mai am treabă, înainte să ajung la birou, la ora 9.00. Şi tot o treabă birocratică, aşa că, în mod clar, sunt pe fugă şi n-aş avea decât vreo 20 de minute disponibile să rezolv aici. Dar nu-i bai! Se pare că aş fi primul sosit, deci n-ar avea de ce să dureze prea mult. Bat din picior, mă frământ. Totuşi, oi avea vreme să le fac pe toate astăzi? Între timp, apar doi oameni mai în vârstă. Se plimbă şi ei de colo-dincolo. „Sunteţi aici, cu dosarul?”. Da, aici aştept, zic. „Ah, bine. Suntem şi noi aici, după dumneavoastră. Da’ să ştiţi că noi o să încercăm să intrăm, că e prea cald aici, afară. Doamne, te omoară căldurile astea. Şi la vârsta noastră, ştiţi cum e! ”. Nu ştiu, dar bine, zic, faceţi cum doriţi.

Şi hop! Se face 8.00 fix. Intru şi eu, purtătorul de dosar. Ambele ghişee deschise - sau, mă rog, în spatele cărora erau funcţionari - erau deja ocupat de bătrâneii care intraseră să se adăpostească de căldură. Şi care, evident, nu mai aveau de gând să se dea la o parte. Ghinionul unuia dintre ei: îi mai lipsea un act şi a trebuit să plece înapoi acasă, să-l aducă. Mă aşez civilizat, primul la coadă, la ghişeul abia eliberat. Dau bună dimineaţa şi îi spun grăbit doamnei din spatele ghişeului că am o rugăminte. Deşi, în sine, nu era vorba despre o rugăminte în înţelesul clasic al cuvântului. Solicitam un serviciu, din calitatea mea de cetăţean şi pentru prestarea căruia statul îmi ia bani din salariu. Un serviciu pe care, oricum, urma să-l mai plătesc o dată. Dar de ce să fim noi bădărani? Deci, am şi eu o rugăminte, zic...

„Staţi, domnu', că nici n-am avut timp să deschid bine calculatorul. Mai uitaţi-vă şi dumneavoastră la ceas, când veniţi aici…Nu? Că mai venise încă un domn de dimineaţă şi nici măcar n-avea toate actele. Păi, da’ ce facem? Nu suntem şi noi tot oameni?”. Stupoare. Cum adică? Nu-i program? O fi duminică şi am încurcat eu zilele… Îmi vine să-i spun doamnei funcţionare vreo două despre programul ei de opt ore. Despre cum ieri după-amiază a plecat de la birou la ora patru şi-un minut. Şi despre cum 16 ore mai târziu, e tot cu capsa pusă. Şi în loc să mă ajute, ridică tonul la mine că, deh!, „suntem şi noi oameni”. Îmi vine să-i zic, dar tac. Cumva trebuie să-mi rezolv şi problema cu care am venit aici. Mâine nu mai am vreme să mă ocup. E cam ca la doctor… n-ai da şpagă, dar parcă nici să mori chiar acum nu-ţi vine! Şi nu-mi trece prin cap nicio vorbă de duh, ca să o împac şi pe funcţionara de la ghişeu, dar să fiu şi eu mândru că am zis ceva acolo şi n-am stat ca prostu’.

Aşa că aştept să termine discursul despre cum e contribuabilul de rând aşa şi pe dincolo şi mai spun odată ce vreau. Şi se rezolvă. Dar să ţin minte: lucrurile s-au făcut pentru că a fost ea amabilă, nu pentru că eu, plătitorul de taxe, aveam dreptul.

Citit 1512 ori Ultima modificare Vineri, 31 Iulie 2015 16:33

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.