Câteva zile să stai la ţară şi ţi-ar fi suficient să-ţi dai seama că ţăranul ăla încărunţit, blând, cu oasele mâinilor stâmbate de muncă, hâtru şi cu pasul încă vioi pentru vârsta lui nu mai există decât prin povestirile lui Alexandru Mitru. Bine, poate or mai fi ei şi în realitate, câte unul, doi, acolo, de sămânţă. În rest, sate întregi în care gospodarii abia dacă se mai văd dintre atâţia târâie-brâu, beţivi şi hoţi. Când nu trăieşti lângă el, ţi-e uşor să-i spui ţăranului „Măria Ta” şi să te entuziasmezi, la o bere, amindu-ţi despre vitejia răzeşilor lui Ştefan cel Mare şi despre traiul împovărător al bieţilor şerbi cinstiţi, dar născuţi fără noroc. Dar ia să te uiţi mai îndeaproape, să-l vezi pe Măria Sa, cel de azi…
Tot scormonind după poveşti, am găsit, în nordul judeţului, o comună în care e deschis câte un bar pentru fiecare o sută de locuitori. Şi alea-s doar cârciumile oficiale, înregistrate la Finanţe. Cine să aibă timp să mai numere şi beciurile din chirpici în care ţaţa Floarea îi adapă pe beţivii satului cu vin şi rachiu? Că le mai punem sau nu şi pe acestea din urmă la socoteală, întrebarea rămâne aceeaşi: cât de harnici or fi ţăranii care, pe la 10 dimineaţa, sunt deja atât de beţi că au nevoie să tragă un pui de somn de vreo două, trei ore? Mari şanse au să mai iasă la câmp în ziua aia cu capul greu şi privirea înceţoşaţă…
Dar nici beţia şi nici lenea nu-s hibe specifice nordului judeţului. Îmi povestea un prieten mutat la Şendreni că se hotărâse să-şi toarne gard. Într-o zi, s-a dus prin sat, după oameni. Unii l-au refuzat, ca abia terminaseră cu un şantier şi acum se odihneau. Alţii au zis că s-ar putea face, dar mai peste vreo lună. În cele din urmă, cu tupeul un pic iuţit de berile luate la bord de dimineaţă, s-a găsit şi un ţăran care să-i bage prietenului meu minţile-n cap: „Păi, cum, dom le, să îţi vin la betoane pentru 50 de lei pe zi? Păi eu am făcut curs de fierar betonist ca să muncesc pe banii ăştia? Că 50 de lei iau şi la sapă, unde nu-mi mai trebuia niciun curs!”. Evident, gardul s-a făcut, dar cu muncitori aduşi din oraş, care au pus mâna la treabă şi cu „numai” 50 de lei.
Atitudinea asta de „lasă-mă să te las” e boala cea mai grea la ţară. Pe de o parte, mii de aşa-zişi sărmani se plâng că n-au de unde aduce acasă un ban. Printre ei, măcar vreo câteva sute de fermieri spun că şi dacă-i plăteşti, îi hrăneşti şi le dai şi un pachet de ţigări pe zi, oamenii tot nu ies la treabă. Sigur că n-o fi munca la câmp vreo delectare! Dar una-i să te speteşti şi să vii acasă cu o mie şi ceva de lei acasă, şi alta-i să zaci beat şi să-ţi curgă zdrenţele de pe tine…
Şi-ar mai fi ceva. Cu toate că înţelepciune populară spune că românul s-a născut rapsod, nu hoţ, la un moment dat ţăranului a început să-i placă şi să fure. Un fermier de pe lângă lacul Brateş ajunsese chiar să spargă un dig, doar-doar nu i-or mai putea intra hoţii cu căruţa în fermă, la furat legume. „Dar uite că tot vin şi aşa!” spunea omul, cu năduf. În general, pe unde ridică un ţăran un solar sau pune o livadă, alţii vin să-i fure şi să-i strice.
Aşa că or mai fi şi ţărani oneşti, cu frica lui Dumnezeu. Doar că, pentru fiecare dintre ei sunt o droaie din cei care, în drum spre casă, măcar de plăcere şi tot "umflă" o sacoşă de ştiuleţi din parcela vecinului!
