Evaluaţi acest articol
(6 voturi)
1 comentariu


A debutat pe scena Muzicalului gălăţean, iar de peste două decenii se bucură de aplauze în Elveţia


Puţin înainte de Revoluţie, mezzosoprana Liliana Nikiteanu era aleasă ca să cânte la Opera din Zürich. Şi va mai încânta publicul de acolo încă trei ani, cel puţin, conform contractului în vigoare. Artista este aplaudată de peste două decenii în întreaga lume, o lume de palme care se unesc pentru a o onora cu aplauze, însă bucureşteanca n-o să uite niciodată debutul său gălăţean.

Am întâlnit-o într-o vizită la Teatrul Muzical "Nae Leonard", privind cu emoţie scena pe care a debutat şi a jucat patru ani, alături de buni prieteni. Îmi mărturisea că acel miros inconfundabil de teatru, un parfum muzical, am putea spune, o farmecă în continuare. Cu ochii închişi, am văzut-o adulmecându-şi amintirile de aici... Alături de Laura Sava, consilierul artistic al teatrului gălăţean, a risipit apoi pe o măsuţă o comoară de fotografii mai vechi, în care uneori un chip nu se mai lăsa recunoscut. Fiecare însemna o întâmplare anume, cu artişti gălăţeni care sunt astăzi în ţară, în lume sau Dincolo...

Am vorbit pe îndelete despre o lume în schimbare, viteză şi prescurtare, în care, iată, şi spectacolele ţin mai puţin, se face doar o pauză, în loc de două, se citeşte scurt şi se aplaudă felurit… Văd şi o poză, din 2004, din Tenerife, când acolo s-a inaugurat superbul Auditorium - atunci românca a cântat în concertul de debut, la care a fost prezent şi regele Felipe al VI-lea al Spaniei, pe atunci prinţ. Mi-a arătat fotografia făcută după ce prinţul venise să o felicite personal după concert ("Nu mă aşteptam"), dar consideră că asta e o chestiune privată şi deci a o evoca… "e orgoliu".

În 2005, a cântat într-un cvartet în faţa Papei, la 500 de ani de la înfiinţarea Gărzii elveţiene.

De o modestie cuceritoare, artista refuză „să dea lecţii” cuiva, dar povesteşte cu pasiune şi francheţe. Născută pe 10 octombrie 1962, la Bucureşti, absolventă a Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Capitală, artista a debutat pe scena Teatrului Muzical din Galaţi, în 1986, evoluând în operă, operetă, musical şi în concerte vocal simfonice. A câştigat atunci premii la concursuri internaţionale de canto de la Barcelona (1984), Belgrad (1988), Viena (1989) şi Geneva (1991). În 1989, câştiga Premiul al II-ea şi cinci premii speciale la concursul Belvedere de la Viena şi era imediat angajată, cu contract pecinci ani, ca solistă a operei din Zürich, începând din ´91. Contractul a fost resemnat din trei în trei ani, cel mai recent până în 2019.

În lume, a colaborat cu dirijori renumiţi,  precum Claudio Abbado, John Elliot Gardiner, Rene Jacobs ori Zubin Mehta. Cu un reperoriu „vast şi divers, de la preclasic la contemporan”, chiar şi pentru copii, a urcat pe scene mari de operă: la Paris, Salzburg, Munchen, Viena, Barcelona, Hamburg sau Berlin. În 2010, Marc Andre Dalbavie, care a compus special pentru scena din Zurich opera „Gesualdo”, a scris un rol special pentru românca noastră: Eleonora, rolul principal feminin!

M-a interesat experienţa acestei românce de mare succes internaţional, care are însă modestia marilor talente şi dragoste pentru locuri şi oameni care i-au umplut viaţa nu demult, aici, la Galaţi.

A plecat din ţară cu puţin înainte de Revoluţie. E o întreagă poveste...


- Era mai greu de ieşit din România comunistă. Mulţi încercau să nu se mai întoarcă…

- De ce am plecat din România? Cu ajutorul de rigoare, ca să nu spun „cu  pile”, cum era pe vremuri, am ajuns la un concurs la Viena, în ´89, deci când era cel mai rău posibil. Am luat Premiul al II-lea şi câteva premii speciale, iar acolo m-a luat un agent [impresar] de la Viena şi m-a trimis la audiţii. Am fost la Graz, la Hamburg, la Berna…

- El a venit cu lista?
- Exact. Ştia unde se cere. Dar mai erau, de asemenea, directori de teatru, că de aceea sunt concursurile. Tinerilor le recomand din tot sufletul să meargă la concursuri, dacă au bani, pentru că este ca şi cum ai merge să faci audiţie pentru 20-30 de directori de teatru şi tot pentru atâţia agenţi! Şi se caută în permanenţă tineri. Le recomand din tot sufletul să participe, din experienţa mea şi din cea a colegilor mei care au avut norocul să treacă prin concursuri. Şi dacă nu iei premiu, te aude unul care te place şi te angajează. Este o trambulină extrem de importantă… Am primit contracte. Nu erau permanente, cum ziceam, erau „proiecte”.

- Pe o stagiune?
- Nu, pe o producţie: primeşti un rol în opera X, sunt şase săptămâni de repetiţie, după care două sau trei săptămâni de spectacol.

- Dacă ai "ghinionul" să ai succes în spectacole precum "Fantoma de la Operă", care se joacă de 28 de ani, ce te faci?
- Depinde ce vrei. Dacă eşti împlinit şi mulţumit cu venitul din care trăieşti - noi suntem profesionişti, deci trebuie să asigurăm pâinea noastră şi a familiei - de ce nu?

- E deci un vehicul în care te poţi urca, la o simplă audiţie, şi poţi să ajungi într-un  spectacol nefârşit…
- Aşa este. Deci, am primit contractul şi am zis: ura, vin acasă, mă duc şi cânt acolo şi trăiesc în România! Asta a fost ideea mea, eram superfericită. În ultima zi la Viena… ştiu că era 11 octombrie 1989, am făcut audiţie pentru domnul Alexander Pereira, care venea director, în 1991, la Zurich (din 2012, a fost director al Festivalului de la Salzburg, iar din 2014, director la „Scala” din Milano - n.r.). Agentul meu mi-a spus: "Mergi şi cânţi pentru Alexander Pereira!". Îmi era egal, aveam contracte, am mâncat un tort, mi-am luat o friptură, nu mai puteam eu de audiţia aia!

- Pe vremea aceea, fripturile din România erau sub formă de… peşte oceanic...
- Aveam „adidaşi” (piciore de porc - n.r.), le aveam pe toate...

- Ca să înţeleagă cei ce vin din urmă ce înseamnă succesul şi din punctul acesta de vedere, al flămândului…
- Nu vor înţelege niciodată. Când nu treci prin ce am trecut noi, nu poţi înţelege! Nici noi nu putem înţelege ce este tortura sau ce înseamnă să trăieşti în Etiopia. Nu putem, deşi am avea o idee… În fine, deci am cântat pentru domnul Alexander Pereira, m-a ţinut jumătate de oră. Dar înainte de mine a fost un bariton, care cred că era bolnav şi după 30 de secunde l-a oprit şi i-a zis: „Mulţumesc. Când veţi fi bine, veniţi din nou la audiţie, că vă ascult”. Mi s-au muiat picioarele! Am zis: „Stai, că e serioasă treaba!” Am cântat jumătate de oră şi, după o secundă, domnul Pereira mi-a dat cinci ani de contract. Şi mi s-a schimbat destinul total, căci nu am mai putut onora decât festivalurile, care erau vara. Dar a trebuit să plec de acasă…

- Aveaţi un contract exclusiv, care nu vă mai dădea voie să cântaţi şi pe altă scenă?
- Nu, însă ţine de negociere. Dar noi nu am avut educaţie socio-managerială, nu ştiu cum s-o numesc, educaţie în business. Să ştii cum să te lupţi cu un agent, cu un director de teatru.

- Să ştii exact cât preţuieşti, să nu ceri prea mult, dar nici prea puţin…
- Vreţi să vă spun ceva? Să ştiţi că unora le place să te vinzi scump! Apreciază foarte tare când le ceri mult. E un paradox, nu? Căci ei consideră că îţi ştii valoarea şi, dacă plătesc mult, înseamnă că eşti valoros, nu contează că eşti găunos, ha-ha-ha… Noi am avut numai educaţie profesională şi de aceea am şi reuşit, pentru că am fost sută la sută educaţi. Şcoală de muzică de mare  calitate - Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi profesorii mei! Pe toţi!

- Inclusiv pe cel de Engleză, căci nu cred că în germană v-aţi înţeles…
- Da, Cazacliu, profesoara de Engleză, Dumnezeu s-o binecuvânteze şi pe ea, că tare a făcut bine! Şi de Română…

- Engleza rămânea oficiala?
- Până am învăţat germana. Am învăţat-o după aceea, la Munchen. Domnul Seiter, care era agentul meu, a zis: „Gata, luăm contractul acesta, dar tu nu pleci în România, luăm Graz, Hamburg şi altele, vreau contracte numai de la doi ani în sus.

- Cum este finanţarea teatrelor în Austria?
- Cantonul Zurich, un fel de Consiliu Judeţean, finanţează Opera din Zurich cu 80 de milioane, este o realitate oficială. Este baza, dar cu această sumă nu se poate ţine nivelul instituţiei, care este una dintre cele mai mari din lume, la câte titluri avem noi, de 15-16 pe an - enorm! Dar aici intră în acţiune şi Comisia de sponsoring pe care o are Opera, nu se poate fără.

- Ce număr de angajaţi are Opera?
- Noi suntem 700, plus-minus.

- În care intră tot, maşinişti, recuziteri?
- Da, şi mai sunt cei care vin doar pentru producţia respectivă; nu ştiu câţi sunt aceia… Deci opera se descurcă cu acei bani la bază, dar ca să facă mult mai mult peste, trebuie să aibă sponsori. Şi sponsorii vin în momentul în care au un interes. O bancă vine şi îţi sponsorizează o producţie care o interesează pe ea, dar îşi creează şi clienţi, pentru că îşi face o reclamă foarte mare. Publicul este uriaş şi vine din toată Europa la Zurich, iar banca este prezentă nu numai în  ziar, ci şi în programul Operei. Mai sunt sponsori privaţi - milionarii şi miliardarii. Pentru unii, poate că este un interes, pentru alţii… Ştiu o doamnă extrem de bogată, care iubea la nebunie muzica rusă şi a sponsorizat o producţie sau două de muzică rusă. Cu maestrul Vladimir Fedoseiev ca dirijor. Bucuria vieţii ei!

- Marii artişti au fost întotdeauna subvenţionaţi de cei bogaţi, de case regale. Mozart de pildă, ştia să-şi vândă geniul.
- Şi tot sărac a murit…

-  Deci opera are un departament special pentru atragerea de fonduri?
-  Da. Cu oameni care se pricep să facă business.

- Mă întreb dacă, vreodată, cineva din România v-a cerut un sfat, din acest punct de vedere. Ministerul Culturii, comisiile de cultură, artişti întreprinzători, ar putea afla lucruri importante. E o întrebare retorică.
- Nu dau eu sfaturi, Doamne-fereşte! Dar, din păcate, şi cultura aparţine zonei politicului, de care eu mă feresc, pentru că am îndoielile mele.

- Dacă până şi angajarea şoferului sau portarului din teatru ţine tot de politică, nu e în regulă!
- Exact aşa este! La noi nu există nicio legislaţie clară privind sponsorizarea, prin care sponsorilor să li se scadă impozitele sau să nu mai plătească deloc. În Austria, toţi sponsorii îşi recuperează sumele investite. În funcţie de suma pe care o ai de impozitat, îţi creşte procentul sau nu…   Iar cei care au foarte mulţi bani nu vin să stea în Zurich, merg să negocieze un procent mai mic, cu Ministerul Impozitelor din Zug, şi astfel le convine să se mute în Zug… Şi atunci pot să dea bani şi la cultură. Nu trebuie să uităm că ne hrănim din cultură! 

- Cum e românul deştept, chiar cu o lege a sponsorizării aplicată bine în străinătate, probabil că la noi n-ar mai ajunge nimic la stat.
- Eu cred că managerul unei instituţii trebuie să fie de specialitatea respectivă, cu şcoală de management. Aşa cum intendentul Operei din Zurich este regizor, dar şi director…


*      *      *


După debutul la Galaţi şi cei patru ani petrecuţi pe scena Teatrului Muzical "Nae Leonard", ani de căldură sufletească şi de frig de sistem comunist, mezzosoprana Liliana Nikiteanu a ajuns la Opera din Zurich, unde cântă şi astăzi. Este foarte solicitată, dar trebuie să-şi respecte contractele încheiate. De pildă, a trebuit să decline invitaţia la Galaţi, la ultimul Festival "Leonard", cu explicaţia: "Am fiecare secundă stabilită până în 2019!" A primit apoi o invitaţie, pentru septembrie-noiembrie, de la "Scala" din Milano, dar a fost nevoită să decline şi invitaţia templului operei.
Am depănat în continuare amintiri...

- Vă mai amintiţi viaţa artistică din perioada comunistă?
- Erau acele [spectacole] "festive” - de 1 Decembrie, de ziua lui Ceauşescu, de ziua Ei, noi aveam nişte "festive" la care se muncea din greu, la care nu cântam numai "Ceauşescu şi poporul", cântam din muzica universală, cântam Ceaikovski, cântam Mozart, Pinghirecii (soprana Georgeta Pinghireac şi soţul său, baritonul şi regizorul Emil Pinghireac - n.r.) făceau "Don  Pasquale"... Cei de la Partid permiteau să se cânte un repertoriu care nu avea nimic de-a face cu politica.

- Cei care vorbesc despre "îngerul" care îl vizitează pe marele artist ignoră că la bază trebuie să fie şi foarte multă muncă.
- Da, atunci mergeam de la o zi la alta, aşa-mi aduc aminte. Nu prea aveam planuri cu bătaie lungă. Viaţa se întâmpla de pe o zi pe alta, cu paşi mici. Nu prea aveam cum să gândim, că fiecare zi era la fel. Lumina se deschidea la opt dimineaţă, apa se deschidea la şase seara - până la opt parcă, nu mai ştiu exact. În acest ritm ne duceam viaţa. Tata-socru a venit la un spectacol de-al nostru, s-a îmbrăcat pe întuneric şi a venit cu un pantof negru şi unul maro.

- Şi pe vremea aia chiar conta, publicul respecta spectacolul şi prin ţinuta vestimentară. Acum, dacă vii în blugi la spectacol, nu se mai miră cineva…
- Vai, dar ce mai conta! Exista respect!

- Publicul occidental are acest respect sau mai apar şi acolo frivolităţi?
- Da, mai apar...

- Mereu încerc să aflu asta, dar de obicei interlocutorii mei nu au remarcat, ori nu sunt sinceri până la capăt: ce diferenţă este într-un public şi alt public? Germanii sunt poate mai liniştiţi şi mai educaţi, francezii, poate mai pretenţioşi, românii, poate mai deschişi spre muzica uşoară, nu ştiu...
- Cred că publicul este foarte divers şi în funcţie de zona geografică, pentru că în Germania de nord e una, în Germania de sud e alta, la Berlin e ceva, într-un oraş mai mic - Mannheim, ca să dau un exemplu - este cu totul altă treabă! Am avut absolut toate experienţele posibile, de la Berlin la burguri fără sens, unde au fost toţi soliştii şi dirijorul huiduiţi - n-am înţeles de ce, pentru că a fost un nivel foarte bun, dar aşa s-a considerat, până la urale într-un ritm pe care nu l-am mai auzit, spre exemplu la Miskolc, în Ungaria - un fel foarte special de a aplauda, sacadat, de la un ritm mai rar până la un ritm mai rapid, extraordinar de coordonat şi iar o luau de la capăt - n-am mai văzut aşa ceva!

- Ca... la fotbal?
- Exact. Cu ridicat în picioare cu tot. La Montreal, într-o sală de aproape 4.000 de locuri, căreia nu-i vezi sfârşitul, îţi spui: "Mamă, de-ar trece odată, ce mă fac eu în hăul ăsta?!", dar publicul este foarte primitor. Ce să vă mai spun de Paris...

- Se bate uneori şi din picioare, se fluieră admirativ?
- Daaaa, ca la stadion! La Salzburg, am crezut că pică sala… Sigur, depinde şi cu cine, ce repertoriu, depinde ce vrea publicul - este un evantai infinit de posibilităţi. Nu pot să spun că publicul de acolo e mai primitor şi cel de dincolo e mai puţin primitor! În Spania, sunt cam reci - n-o să vă vină să credeţi! Acolo am întâlnit cel mai rece public, indiferent unde am cântat - pe insule, la Barcelona, oriunde!

- Poate unii sunt puţin… xenofobi?
- Ştiu doar că nu aplaudă între arii, rămâi în gol, eşti obişnuit cu ceva şi nu vine nimic. Te întrebi: "Am cântat prost, de nu aplaudă?". Dar mergi înainte, îţi faci profesia, te adaptezi.

- V-aţi aşteptat să ajungeţi să cântaţi în oraşul lui Mozart?
- Păi am împlinit 20 de ani de Salzburg - am fost serbată de Costin Popa [importantul critic muzical - n.r.]. Am început în ´94, cu [dirijorul italian  Claudio] Abbado şi continui anul acesta, tot cu Mozart, "Nunta lui Figaro", în Marcellina de data aceasta. La început am făcut Cherubino, acum fac Marcellina, că este vârsta, e firesc.

- E plăcut să joci şi în travesti, cum se întâmplă la Cherubino?
- Când eşti tânăr, da. E foarte frumos. Aparţine vocii pe care o ai, pentru că mezzosopranele merg pe un dublu drum: când eşti tânăr, al băieţilor şi al tinerilor bărbaţi, cum ar fi Ascanio, Stéphano, pajul Cherubino. Este aproape o specializare în rolurile de travesti - trebuie să ţi-o permită şi fizicul. Pentru că poţi să ai vocea, dar să nu fii filiform. Apoi, sunt rolul fetelor tinere şi prostuţe, gen Mirabella, care merg şi ele până pe la 40 de ani.  După care - nimeni nu ne-a învăţat chestia asta la Conservator, nimeni nu ne-a educat decât să cântăm şi să ne vedem de treabă - nu mai eşti nici tânără, nici bătrână. Adică, cazi între scaun şi bancă, ceva de genul acesta... Oamenii te ştiu într-un "sertar" şi de regulă suntem leneşi, căci este în firea umană, şi vrem să-l vedem pe omul ăla tot acolo mereu. Dar el nu mai încape, iar în sertarul următor nu a ajuns! Şi acela este un moment critic, în care o cântăreaţă are două şanse: ori rămâne la bucătărie, adică nu mai este acceptată de profesie, dar nici nu mai ştie încotro să o ia, sau face saltul, dacă o ajută Doamne-Doamne, agentul şi cei doi neuroni, să treacă în următoarea etapă. Este o etapă de maturitate. La 30 de ani nu poţi să faci lucrurile pe care le faci la 50.

- Foarte puţini actori care au strălucit în roluri de tineri acceptă să poarte cu demnitate şi talent roluri de bătrâni…
- Aşa este.

- Poate se cuvine măcar să ajuţi, chiar şi atunci când îţi pierzi vocea, să lucrezi măcar în corp-ansablu…
- Să ştiţi că, de regulă, dacă ai avut statutul X, rămâi în statutul X. Eu consider că este un noroc dacă ai puterea să dai o viteză înapoi şi să rămâi într-un teatru şi să rămâi un om împlinit chiar şi în ansamblu, sau în cor - de ce nu? Dar de regulă nu prea se întâmplă…

- Nu cunoaşteţi astfel de cazuri?
- Nu… Poate în administraţie. Să pregăteşti tinerii, să fii maestru de canto… Aţi pus foarte bine problema atunci când aţi vorbit despre ingenuă şi june-prim la actori, căci despre asta vorbim. La un moment dat, ajung la o vârstă când nu mai pot fi nici ingenuă, nici june-prim!

- Am văzut cândva o Margaretă din Faust jucată de o soprană de peste 50 de ani, o bulgăroaică talentată, însă corpolentă, iar tânărul Faust avea părul foarte rar şi burtă; în schimb, vocile erau superbe… De ani buni, însă, interpreţii sunt chemaţi să joace realist, fără vechile exagerări emfatice, "ca la operă". Şi se face şi o selecţie fizică.
- Corect. Într-adevăr, în ziua de azi nu se mai acceptă acele lucruri. Aş putea spune că mai degrabă se face rabat la calitatea vocală.

- Deci un rabat tot se face. Dar puţin…
- Da, se face puţin rabat.

- Deci, nu joci complet fără voce, dublat, să zicem, pe partea muzicală…
- Ei nu, aşa nu! Dar, dacă ai de ales între unul care are o voce excepţională şi cineva care nu are o voce aşa bună, dar arată ca un model, va fi ales cel cu o voce oarecare. Cel cu vocea extraordinară ar fi fost ales acum 20 de ani, chiar dacă nu era modelul cerut. Aceste este trendul. Uneori foarte trist, găsesc eu, pentru că profesia noastră se numeşte "operă" - suntem cântăreţi de operă. Şi prima condiţie este să ai un instrument excepţional. Abia după aceea te machiezi, te îmbraci frumos…

- Din sală, de la distanţă, te vezi oricum mai suplu.
- Exact, exact! Scena oricum deformează puţin şi percepţia noastră, de asemenea. Nu vorbim aici, să spunem, de Pavarotti - sunt alte timpuri.

- E o generaţie care se pierde şi alta care se câştigă? Vine o generaţie tânără mai… altfel?
- Eu cred că asemenea generaţii au existat întotdeauna, dar noi suntem tributarii dezvoltării tehnologice - vorbim despre cea digitală - care are şi avantajele ei, dar care schimbă foarte tare modul în care suntem atenţi la viaţă. Şi tineretul nu mai are, în general, necesitatea şi capacitatea de a fi atent pe perioade lungi. Ne-am obişnuit cu linkuri, ne-am obişnuit să ne exprimăm scurt. Eu citesc enorm, dar de ce să mai vrea cineva să citească toată cartea? De ce să vadă toată opera, dacă poate să stea doar la o arie sau la un cântecel?

- Maeştrii compozitori au inventat "cârligul" care să ţină publicul în sală: o uvertură e ca o listă de bucate cu toate ariile care vor urma, pe scurt…
- Întocmai… La Opera din Zurich există o tânără generaţie de public.

- Cred că acolo vin din familie, de mici, cu părinţii…
- Cantoanele, când dau bani Operei, pun o condiţie importantă: educaţi tinere generaţii. Şi atunci s-a creat o secţie de educaţie, pe diferite paliere: de la şase la nouă ani, de la 12 la 14, de la 16 la 19 şi, în funcţie de vârstă, se creează spectacole pentru ei. Se merge în şcoli, se aduc clasele, se fac work-shopuri, în funcţie de titlurile din casa mare. Şi eu iau parte la astfel de spectacole şi sunt extraordinare. Te întrebi cum să faci, de exemplu, "Falstaff” pentru copii între patru şi nouă ani? Ei bine, s-a făcut!

- Sună… telefoanele în spectacol?
- Nu. Se anunţă înainte de spectacol să se închidă telefoanele mobile.

- Şi la noi se anunţă, dar nu toată lumea vrea… Sala devine şi ea un spectacol.
- Ni s-a întâmplat şi nouă o dată, la un spectacol al lui Arno Flor [cunoscut dirijor şi compozitor german]. La spectacolele din Mozart ale lui Arno Flor, Dumnezeu să-l ierte, se ridica fosa chiar aşa cum se făcea pe vremea lui Mozart, aproape la nivelul scenei, puţin mai jos. Publicul era chiar lângă maestru. Doamne, şi sună telefonul unei doamne, chiar lângă el! Am  crezut c-o omoară! S-a întors spre ea, el avea o privire în ochii aceia mari. Eu am înlemnit pe scenă. Era cu bagheta în mână, înfoiat… şi în cinci secunde s-a calmat - trebuia să continue! Muzica aceea între timp curgea… Ea s-a făcut verde-albastră, în toate culorile Pământului, nu mai ştia cum să-şi închidă telefonul mai repede. A, un banc despre Arno Flor, în orchestra căruia se cânta numai cu instrumente vechi, preţioase. Cică maestrul  a fost operat, iar operaţia a durat şapte ore, pentru că… s-au folosit instrumente antice.

- E adevărat că se pot sparge pahare cu vibraţiile din voce?
- Cred că e un mit.

Citit 2626 ori Ultima modificare Miercuri, 31 August 2016 13:17

1 comentariu

  • postat de MIHAIL Sâmbătă, 30 Iulie 2016 13:12 5.13.248.*** Link la comentariu
    0
    2

    Si cand ma gandesc ca am avut sansa extraordinara sa le aplaud la opera pe ELENA CERNEI si ZENAYDA PALLY,MARI VOCI DE MEZZO,cum astazi cu mare greutate mai auzi ,si doar pe cele mai mari scene ,astazi,cand si scena lirica trece printr-o mare criza a MARILOR VOCI!!!

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.