* Gălăţeanul Valentin Costea promite: „Intru în greva foamei, împreună cu părinţii mei!” *
Un caz deosebit, cel al gălăţeanului Valentin Costea a făcut până acum, în mai multe rânduri, subiectul mai multor demersuri publicistice ale „Vieţii libere”.
Vă reamintim că, în noaptea de 10 spre 11 octombrie 2008, lui Valentin Costea i s-a furat, din parcarea supermarket-ului Penny, din Micro 17, un microbuz Mercedes Sprinter 518 CDI nou-nouţ, cu numărul de înmatriculare B 79 HXH nou-nouţ.
Încurcate sunt căile legale
Deşi, după afirmaţiile păgubitului, „hoţii care se îndreptau spre maşină au fost surprinşi de camerele de luat vederi ale supermarket-ului, deşi la microbuz avea acces doar şoferul căruia i-l lăsasem în încredinţare –Daniel Pădurescu, hoţul încă nu a fost descoperit”.
„Începând din acel moment”, continuă Valentin Costea, „am făcut toate demersurile legale posibile pentru a afla adevărul şi pentru a-mi recupera maşina. În ciuda faptului că am fost sfătuit să caut alte modalităţi de a-mi recupera maşina decât adresându-mă Poliţiei, am ales să parcurg calea legală, deoarece am avut încredere în cadrele poliţiei”.
„Am şi pus la dispoziţia organelor de anchetă ale Poliţiei Galaţi, Serviciul de Investigaţii Criminale – Compartimentul Trafic şi Furturi Auto, toate informaţiile pe care le deţineam în scopul de a le uşura ancheta însă nici până acum, după aproape un an de zile, nu s-a făcut nimic în soluţionarea cazului meu”.
„… Am încercat să le fiu de ajutor poliţiştilor, bănuind cine ar fi implicat în acest furt, deoarece consider că prin aceasta se încearcă excluderea mea din afacere, eu având licenţă de transport pe traseul Galaţi-Tecuci”.
„Dar, după încercările de intimidare din partea domniilor lor, mi-am dat seama, ca simplu cetăţean, că n-am nicio şansă în aflarea adevărului şi am făcut petiţii către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, denunţând nu numai dezinteresul şi superficialitatea domnilor poliţişti, ci chiar agresivitatea acestora, ei spunându-mi că vor face în aşa fel, acoperindu-se de hârtii legale, încât să nu obţin nimic în urma demersurilor mele, ceea ce mi-au demonstrat deja vreme de aproape un an de zile…”.
„Vreau doar adevărul şi… microbuzul!”
Spaţiul nu ne permite să redăm - in extenso – tot conţinutul scrisorii pe care ne-a adresat-o Valentin Costea. Reţinem însă esenţa şi anume că situaţia sa şi a familiei sale este disperată. Acel microbuz pentru care încă plăteşte ratele de leasing (550 de lei lunar) era un mijloc de a-şi câştiga existenţa şi implicit de a plăti ratele de leasing.
În plus, după cum afirmă negru pe alb, „de la furtul microbuzului am trăit într-o teroare continuă, atât din partea oamenilor pe care-i consider implicaţi în furt prin zeci de telefoane de ameninţare cu moartea şi răpirea copiilor, cât şi a unor asociaţi din firma la care sunt şi eu”.
„… Nu doresc pedepsirea nimănui altcuiva decât a hoţului sau a hoţilor, nu doresc să creez o imagine negativă asupra Poliţiei, vreau doar să aflu adevărul, să-mi recuperez maşina şi să pot astfel să-mi continui viaţa şi să-mi cresc copiii”.
Am încercat şi noi, prin intermediul procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, să aflăm în ce stadiu se află cauza respectivă.
Ni s-a spus că, în continuare, dosarul se află spre soluţionare la Poliţie – serviciul şi compartimentul amintite, dar că rezultatul unei expertize tehnice cerute şi aşteptate să vină din Germania de la firma Mercedes constituie una dintre cauzele pentru care ancheta nu a avansat.
Din disperare – greva foamei
În disperare de cauză, gălăţeanul Costea Valentin a ţinut să-i informeze pe concitadini şi prin ziarul nostru despre ce urmează:
„Începând de săptămâna viitoare eu şi părinţii mei, în vârstă de 80, respectiv 70 de ani, vom declanşa greva foamei în faţa Prefecturii Galaţi, deoarece nu văd cum altfel să comunic mai bine, atât domnilor poliţişti şi în special domnului ministru de Interne, sentimentul de deznădejde pe care îl încerc”.
E adevărat, pare incredibil ca un ditamai microbuzul să dispară fără nicio urmă, ca acul în carul cu fân. În acelaşi timp, omeneşte vorbind, chiar e justificată disperarea omului.
Dincolo de orice insinuări, afirmaţii cu privirea la eventuale încercări de muşamalizare a cazului, realitatea-i realitate: microbuzul a intrat parcă în pământ.
E clar că nimeni n-ar mai avea nimic de spus dacă, repetăm, ditamai microbuzul ar fi găsit. Chiar fără să mai aflăm şi cine e hoţul.
