Prima avertizare – se ia mobilul…
„Fată, dar ştii cum plângeam?! Ziceai că s-a terminat carnea la Alimentara! Mă, şi bine făceam, că dacă tot plângeam aşa tare, s-a luat cu vorba şi nu mi-a mai verificat sms-urile”.
Ştiam exact despre ce vorbea C.. Plânsesem şi eu cu lacrimi trase la indigo, după ce trăsesem mai întâi vajnice bocete post-citire-de-mesaje. Mesaje pe care telefonul meu, amabil, le primea şi nu le ştergea.
Că doar femeie sunt şi orgoliu de măgulit am la mine, despre ce vorbim noi aici?!
A doua – fuga la cadă
Da’ ţie nu îţi venea niciodată să râzi?, întrebam chicotind nervos, cu nasul în cana de cafea.
„Dragă, eu oboseam greu. Şi dacă vedeam că nu mai am spor, frigeam nişte capete artistice de cada din baie, de înnebunea Meryl Streep şi zicea că se lasă de actorie. O săptămână mi-a fugit imaginea, dar ştii ce mult m-a iubit?”.
Ştiu, era ori asta, ori neşansa de contempla a mia oară cum masculul cu mândria lezată turuie blesteme care ar plictisi până şi un călugăr dezvăţat de bărbierit, nimerit printre muieri neepilate. Mmm, femeile nu văd niciodată nimic nou...
A treia atenţionare – contextul
Nici măcar copil fiind nu-mi plăcea să plâng fără martori. Adică, la ce bun atâta oboseală? Plângi când are cine să se mire de suferinţa ta, altfel poate să te doară bine mersi şi nu storci o lacrimă.
A, că simţeai că te furnică nasul când se târa în platou, la „Surprize”, vreo babă în costum naţional – pe mine astea mă termină, furnizez apă ca la concurs -, asta este deja altă poveste.
Atunci ziceai că uite, nenorociţii, cum îmi exploatează sensibilitatea cu trucuri de-astea comerciale, bu-hu-hu, săraca babă, Doamne-fereşte, să n-ajung ca ea.
Patru – să fie
Simţi vreodată impulsul? Îţi vine pur şi simplu să faci risipă de geniu? Dă-i bătaie!
În afară de ai mei, care au rezistat eroic de câte ori îmi aminteam că vreau câine, şi mă păcăleau inteligent că gata, e ca şi luat, numai să crească puţin – probabil că până acum pechinezul ăla e cât Elveţia -, nu am dat de prea multe ori greş cu bocitul.
A, uneori durează, dar până şi cornuleţele tre’ să stea cam două ore la cuptor, altfel zici că a făcut cineva cinste cu Ciocolax şi nu ştii de ce te abţii şi de la respirat.
Cinci – perpetuum imobile
De luni de zile nu m-am mai scălâmbăiat a plâns. Vreo două atacuri de panică şi o crampă în burtă au fost rezolvate cu buline. Sughiţurile de amor au dispărut ca durerea de măsele pe care nici n-o ştii atroce decât când dă Sfântul şi scapi de infecţie.
„Auzi, eu cred că nici n-o să mai iubim, tu, dacă n-o să stăm cu ochii jupuiţi”, ne înţepam la telefonul raţiunii, în cu ani un urmă, uşurate că obiectul pasiunii o tăiase din zonă.
După care urmau subiectele cu adevărat importante – celulită, haine, colegi, bârfe. Plânsesem cu ochii pe ceas pentru ele, ce dreacu’.
