„O galeră? Ce înseamnează o galeră?” Don Fernando, căpitanul de pe „Urca de Lima”, îşi făcu o cruce cu limba: muierea asta bogată nu ştia ce este o blestemată de galeră. „E o corabie mare, înaltă cât o clopotniţă, coniţă - desluşi nostromul. Păi – continuă el – are pânze şi vreo două sute de locuri de vâslaşi, dacă robii sunt voinici, proaspeţi şi pui numai’ cinci la o ramă…”
„Şi ce însemnează ramă?” „E adică o vâslă lungă de fo cinşpe picioare – cam cât patru inşi puşi unu´ în prelungirea ăluilalt.” Şi se uită la Rossini şi la intendent, ambii nu din cale afară de falnici…
Căpitanul tuşi: „Să revenim dară la ale noastre. Prea-cinstită dona, noi am pierdut, găsind galionul ista, niscai parale. Când a apărut, aşa, peste noi, după ce s-a rupt furtuna, am crezut că-i una din corăbiile alea putrede, care strălucesc noaptea ca puzderia de pe comoară, epave vii care plutesc fără hodină, mânuite de suflete pierdute…”
„Eu am văzut una, coniţă! De atunci îmi stă păru´ măciucă!” „N-am înţeles deloc despre ce anume voroviţi!”, se supără stăpâna. „E moştenire sau nu e moştenire?”
„Păi – îndrăzni căpitanul, făcând o plecăciune caraghioasă – am vrut să scăpăm noi de galera asta, da´ n-a vrut Atotputernicul. Epava ne încurca s-o remorcăm: doară noi trebuia să facem la bord vinul de Madeira, după o reţetă anume, nu are rost să spun că-i secretă…” „E secretă!”, ridică anume un deget în sus Manuel, nostromul.
„Am vrut s-o scufundăm, dar ce să vezi – continuă căpitanul - la bord, când am cercetat, am găsit un jumătate-om-jumătate bestie. Nici cu binele şi nici cu sfânta bătaie n-a vrut să ne spuie ceva… „ „Ştiţi, ticălosul acela, Maldito…” Rossini se încruntă: „Domnule, vorbeşte cuviincios în faţa unei înalte doamne!”
Nostromul tăcu, dar comandantul se grăbea să isprăvească odată: „Deci am numit arătarea Maldito - «Blestematul». Dar a doua zi am văzut că fiara avea clipe întregi de trezie. Aşa, plin de laţe şi murdărie, nici nu părea să ne ştie limba. Şi, pe când îl împungeam noi cu o scărpinătoare, numai ce zice: «Senori, aiasta-i corabia lu˝ senor Callodor de Fardosa! Eu sunt zălogul!». Iar don Callodor a fost tătânele mneatale, senora, aşa că noi v-am adus galera, întocmai aşa cum am găsit-o!”
Nostromul îndrăzni să pună naibii cărţile pe masă: „Iar găsitorului i se dă un dar…” Dona Isabela scăpă printre dinţi: „Ăştia vor bani! Şi ce să fac eu cu o corabie?! Şi încă, se vede, o epavă…”
(va urma)
