Căpitanul Mendoza pretinsese doar uşure compensaţii pentru cele opt butoaie fărâmate – cu martori! – atunci când corabia-fantomă apăruse din nimic, încărcată cu scoici ca un fund de mare, şi li se înfipsese în bordaj. Dona Isabela nu putea decât să-i amâne până la revenirea lui don Alfonso, soţul dumneaei. Lipsea, ca de obicei, şi până cine ştie când…
Când se întoarse, peste trei zile (căpitanul îl trimisese pe nostrom de opt ori să întrebe sau ăla se înnădise pe la bucătării), stăpânul află mai întâi totul de la Rossini, sluga credincioasă a Isabelei: „Epava e numai bună de pus pe foc – aţi putea s-o împărţiţi săracilor”, îi şopti genovezul.
Ea îl întâmpinase, ca niciodată, surâzătoare, îmbrăcată în velur. Deşi el nu putea vedea şi asta nu s-ar cădea nici dacă ar fi fost numai ei doi pe o insulă deşeartă, purta pe dedesubt, puţin speriată de îndrăzneală, culottes frânceşti, lungi până aproape de genunchi…
Ea vorbi tot timpul mesei, chiar dacă între ei era o tăblie lungă cât puntea unei corăbioare şi trebuia să nu dea cumva impresia, Doamne-fereşte, că ar striga la domnul său. Se discută mult despre vreme. Prin uşile şi ferestrele închise nici nu se putea şti dacă afară era vară sau iarnă.
„Ai putea să pregăteşti camera?” – spuse deodată contele, iar camerista Elviria plecă supusă. Nu putea fi vorba despre camera contelui, curăţată şi abia inspectată de Excelenţa Sa. Ca de obicei atunci când contele uza de dreptul matrimonial al stăpânului, cuvintele erau mereu aceleaşi: „Ai putea să pregăteşti camera?” Camera contesei…
Seara, Elviria aduse imediat două sfeşnice mari, dar aprinse numai câte o lumânare din fiecare şi le aşeză după perdea. „Ajută-mă să scot acest verdugo blestemat, toanto!”, îi ceru în acelaşi timp stăpâna.
Elviria putea preţui, atunci când Isabela făcea, sâmbăta, baie, îmbrăcată doar cu o cămaşă lungă din in, udă: era încă frumoasă. Îi puse pe marginea baldachinului acea piesă de lenjerie în aparenţă pură ca o faţă de masă mănăstirească.
Pătratul din pânză de Damasc avea însă la mijloc o despicătură spurcată, chiar dacă înconjurată de arabescuri dumnezeiesc brodate. Între stăpân şi stăpână, dacă se vor apropria în acea noapte, va sta, neprihănit, doar acel petec de pânză.
Iar dacă stăpânul va avea din nou osteneală şi nu va găsi singur drumul spre cetatea deschisă, Elviria aştepta gata, alături. Ca să-i stingă poftele şi să-i povestească apoi, a doua oară, că familia Maljunction a primit moştenire o galeră…
