În urma lui, pudra de orez de pe percucă lăsa dâre lungi. Pe care s-ar fi putut întoarce la o adică dacă şi-ar fi pierdut minţile în faţa donei Isabela. Dar asta nu se întâmpla niciodată: marchizul nu-şi pierdea miniţile. Marchizul La Fete nu pierdea, niciodată, nimic!
Când deschise uşa salonaşului plin de lumânări aurii se vădi că umbra francezului era un pitic, desigur, algerian, cu o faţă înspăimântătoare sub turbanul făcut dintr-un şal indian. Nu se ştie de ce i se spunea „Candela” - poate şi pentru că strălucise la căpătâiul câtorva negustori care îi stătuseră o vreme în cale stăpânului şi care sfârşiseră cu gâtul tăiat pe străduţe întunecoase.
Cum naiba ajungea Ahmet-Candelă la gâtlejul negustorilor rămâne un mister pe care numai el şi mortul l-ar fi putut spune. Aşa cum nici marchizul nu vorbea despre înfloritorul său negoţ cu sclavi din Ţara Negrilor, deşi era negoţ cinstit. Poate nu voia să fie pizmuit şi astfel vreun alt Candelă, al altcuiva, să-i ţină calea…
„Stăpâna inimii mele arată azi merveilleux!”, spuse franţuzul. „Stăpâna dă bine”, tălmăci micuţul algerian, cu o strâmbătură groaznică. „Spune-i că am să-i împrumut contelui suma cerută”, adăugă, cu neruşinare, marchizul. Doamna, care înţelegea puţin franţuzeşte, roşi.
„Stăpânul zice că dă banii ăia bărbatului matale”, tălmăci dihania. „Spune-I stăpânului dumitale că negustoriile sunt arta domnului conte, femeile ştiu doar a broda şi coase. Putem însă discuta despre vreme, dacă şi domniei sale i-ar face plăcere”.
„A schimbat vorba”, constată, cu mojicie, mica umbră a marchizului. Franţuzul obişnuia să-l ţină în preajmă chiar şi atunci când mergea la târfe, iar piticul traducea chiar şi oftaturile sau gemetele prefăcute ale acelora.
Pentru algerian, toate femeile, fie ele contese, fie târfe, erau doar nişte sclave bune de vândut. Candelă le dispreţuia, ca şi pe oraşele astea murdare, în care fiecare îşi arunca oala cu nevoi în stradă, încât, aşa cum se zicea, ce lepăda pântecul iarna respirai vara, cu norii de praf stacojiu…
Marchizul relua lucrurile de unde le lăsase data trecută: avea răbdare. „Am şi un frumos castel pe Somme, potrivit pentru o prinţesă. Sau o contesă…” Şi între timp dezbrăca păpuşa de care nu se despărţea niciodată în vizite. Data trecută îi scosese pelerina. Acum dezbrăca prima dintre fuste.
Dona Isabela nu-şi putea desprinde privirea de la păpuşa neruşinată şi de la mâinile păpuşarului. Botinele păpuşii se iţeau de sub cea de-a doua fustă, sumesă, protejate într-ucâtva de dantelele de dedesupt. Contesa îşi ascunse şi mai bine botinele în pliul fustei…
(va urma)
